M-am revoltat în sinea mea, când am realizat că „vremurile”-mi trecuseră, că doar compromisul mai poate să-mi dea o brumă de speranţă. Greu a fost acel moment. Poate singurul în care am luat o decizie de una singură, împăcându-mă cu propriile mele greşeli şi dându-mi voie să recunosc că trăiesc într-un haos, generat şi acceptat numai de mine. M-am răzvrătit, dar m-am pedepsit, lăsându-mă pradă unei vieţi fără formă. Respir şi consum. Dar o fac conştient, răutăcios, vinovat. Simt totuşi, că mai pot schimba ceva sau chiar totul, dar am ales şi nu vreau să dau înapoi. M-am acuzat, cu ştiută cruzime, că mi-am risipit egoist şi neiertător de prosteşte şansele ce mi s-au dat.
Nu-mi mai dau voie să mă plâng, pentru că vremea, în care-mi plasam din laşitate, propriile neputinţe asupra altora, s-a dus.
Am fost prea leneşă pentru a-mi putea realiza visele, prea orgolioasă pentru a asculta, prea lipsită de perseverenţă. M-am simtit mai bine, lamentându-ma, complicându-ma în inutil, risipindu-mâ în mişcări sterile, copiind vieţile trăite de alţii, nepotrivindu-mi sufletul cu natura mea. Am înţeles, poate la timp, sau, poate prea târziu, dar sunt împlinită, fiindcă împăcarea cu mine s-a produs. Barem, nu-mi mai reproşez nici mie, nici celorlalţi şi asta-mi dă un confort deosebit. Sunt liberă. Sunt vinovată !
Fragment din romanul Ademenirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu