Pedepse pe coala de hârtie

O coală albă de hârtie stă prinsă zdravăn în maşina mea de scris, prizonieră speriată a torturii care va urma. Nevinovată şi pură, aşteaptă loviturile scurte care se vor transforma în cuvinte, dându-i doar scurte răgazuri în pauza dintre ele. Albul imaculat mă înfurie. Stă în faţa mea, aproape sfidător, ca un plin suficient, superior şi complet. Prind un moment prielnic şi lovesc literele care se transformă în ciocănele răutăcioase şi pisăloage. Cuvintele apar ca nişte pedepse pe coala de hârtie, găuri negre, decupaje ordonate, porţi ale nopţilor umane. Scriu. Mintea aleargă transpirată printre idei, târâind după ea un cortegiu de cuvinte săltate. Dualitate! Dar unde este ea, tocmai acum când simt în cap un stol uriaş de ciori, care croncăne pe tonalităţi diferite, înghesuite într-un copac uscat, care nu este altceva, decât mintea mea? Ciorile îşi schimbă craca, dând din aripi, zgâriind cu ghearele, lovind scurt cu ciocul. Îşi fac loc cu violenţă, toate se îngrămădesc pe craca cea mai puternică, toate doresc să se transforme în cuvintele care vor perfora albul hârtiei. Mă înfurii. Îmi vine să le strig: Staţi, nebunelor, că sunteţi prea multe şi prea dezordonate! Dar nu mai am timp, pentru că triada ilium, ischium, pubis, apare cu pas regal, luându-şi tributul. Durerea mă învăluie ca o mantie cenuşie, care în mişcarea ei unduitoare, alungă toate ciorile din capul meu, acoperind cu indiferenţă, întregul copac. Mantia e grea, făcând să pârâie toate crengile, nedând şanse nici barem ramurilor mai rebele. Mă doare. Mă mişc... Şi scaunul meu scârţâie... Fragment din romanul Umbra de dincolo...