Moartea! Auzi ce nebunie!...

Moartea! Auzi ce nebunie!... Cred că lui Baltazar îi era frică de moarte. Dar mie? Şi da şi nu... De ce, da? Fiindcă nu ştim nimic despre ea. Vine, ia omul şi pleacă. Nu lasă nimic în urmă. Nici măcar un semn. Şi de ce, nu? Pentru că omul, această construcţie perfectă, nu poate sfârşi atât de absurd! Nu faci o formă atât de dezvoltată, atât de elaborată, doar pentru a o vântura un număr de ani pe pământ, ca apoi s-o arunci într-o groapă! Ceva nu se leagă... Ce este moartea atunci? O trecere, spun doctrinele! Trupul? Un veştmânt, o formă de materie... Dacă este lăsat aici, înseamnă că este inutil dincolo. Există un dincolo... Da, da, mereu există un dincolo... Copilul în burta mamei! Stă într-un loc care pentru el este o lume. Se dezvoltă, creşte, reacţionează împreună cu senzaţiile şi reacţiile mamei. E maternodependent. Şi vine o zi, în care pleosc, intră în altă lume... Moare pentru uter şi învie pentru viaţa de aici, de pe pământ. Între viaţa de până atunci şi cea nouă este o trecere. Dar mai este şi tăcere, neaducere aminte, ba mai mult, nimeni nu s-a întors înapoi în uterul matern! Poate fi asemănată naşterea cu moartea? Poate! Procesele pot fi similare. Ceea ce stă înaintea conştientizărilor noastre, poate fi imaginat şi după pierderea lor... Nu ştim nimic despre noi în perioada intrauterină, nu ne amintim travaliul venirii pe această lume şi nici primii ani de viaţă „reală”! Şi cu toate astea, am existat! Prin analogie, de ce să nu îndrăznim să ne imaginăm moartea ca pe o adevărată trecere spre un ceva despre care nu ştim nimic? Ce, fătul ştia că dincolo îl aşteaptă mama, tata, bunica... parcul, ţarcul, suzeta? Nu! În mod natural a fost expulzat dintr-o formă de existenţă, într-alta. Bună sau rea, aici este o altă discuţie... Şi moartea este tot o formă naturală! Prin naştere ne decojim de o cavitate musculoasă şi ne eliberăm din lichidul amniotic, luând cu noi doar un trup plăpând... Prin moarte, ne decojim de trup, luând cu noi?... Ei, aici este marea problemă! Ce luăm? Sufletul este cel mai simplu răspuns, desigur! Un cuvînt gol pentru cei mai mulţi, plin de mister pentru cei chinuiţi de neliniştea existenţei. Conştientizând că poţi lua cu tine doar un singur lucru şi acela este mai necunoscut decât toate misterele acestei lumi, te apucă frica reală de moarte. Păi cum să plec la un drum plin de taine, reprezentat de ceva despre care n-am habar? Teoria reîncarnării n-o agreez deloc. Mi se pare o bombonică oferită celor care plâng. În mintea mea, pare o variantă care frizează absurdul, domnule... Adică, periodic venim pe acest pământ, când râme, când tauri, când oameni, într-o vârtelniţă care înfăşoară timp, duşi şi aduşi ca acele de ceas... Nu are nici o noimă! Cred în ceva care vine de undeva şi pleacă spre altceva. Da, în asta cred! Fragment din romanul Filosof de ocazie