Clevetim... Avem păreri... Chiar certitudini... Știm aproape tot, împărțind în dreapta și-n stânga sfaturi... Decretăm, decidem, emitem judecăți, suntem mai buni decât cei din jur... Cuvinte. Astăzi m-am întrebat cine sunt eu să-i judec pe alții? Care-mi este adevărata măsură pe care o aplic atunci când îmi spun punctul de vedere, de ce cred că am dreptate, de unde-mi vine siguranța cu care știu mai bine ce trebuie făcut ori unde s-a greșit? Folosesc valorile morale, sociale, reale mi-am răspuns... Valorile! Cuvinte... Duminică dimineață străzile sunt pustii, iar pașii mei deranjează doar tăcerea unui oraș obosit. Merg, consumându-mi întrebările despre dreptul meu de a-i judeca pe semenii mei... Răspunsurile dorm pe străzi, pe garduri sau prin case, refuzându-mi chemarea, lăsându-mă să bântui în plină lumină fără a vedea nimic. Cine îmi dă dreptul să judec? Sau ce? Care este gradul meu de experiență, câtă înțelepciune am acumulat ori cât mă cunosc pentru a-mi echilibra balanța interioară? Cât mă pot detașa de orgoliu, de șabloane... Ce știu eu, privind din exterior, despre drama unui om? Cât pot analiza cauzele unor fapte deplorabile, de unde-mi pot alimenta informațiile necesare pentru a trage barem o banală concluzie? Singurul răspuns trezit de insistența gândurilor mele este Zero! Un zero simbolic care-mi dă măsura dreptului de a judeca pe cineva... Simpatic sau antipatic, cel de lângă tine are dreptul de a exista fără ca tu să-l judeci. El este singurul care va sta în banca acuzaților și va fi judecat de o instanță superioară numită destin, divinitate, soartă... El va răspunde, nu eu, el va fi condamnat, nu eu... Mă întrebam plimbându-mă prin dimineața însorită, de ce-mi risipesc vremea analizându-i pe cei din jurul meu, când timpul trece atât de repede și pentru mine, iar judecarea mea nici măcar nu am început-o... Cine sunt eu? Nu știu! Răspunsul doarme în sufletul meu, netrezit încă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu