Suntem corăbii

De fapt, suntem corăbii, din ce în ce mai debile, scârţâind prea de timpuriu, duse de valuri, când line, când învolburate, spre o direcţie necunoscută, vâslind şi noi haotic, cu nişte scobitori. Deprimant... La drept vorbind timpul nu e liniar, ci numai ciclic. De aceea, avem senzaţia deloc înşelatoare, că timpul se desfăşoară cu o viteză mereu crescândă. Această accelerare neîncetată, nu va ajunge oare, la sfârşit? Adică finalmente, reducându-se la un moment unic: o clipă!... un poc sau un pleosc!... Dar, dacă – cum ar zice preţios, savanţii – timpul reprezentând a patra dimensiune a spaţiului tridimensional, această instantaneitate nu marchează schimbarea timpului în spaţiu? Atunci, tocmai când timpul va termina de devorat spaţiul, succesivitatea se va transmuta în simultaneitate... Aşadar, timpul va înceta, intrându-se în atemporalitate. Ce chestie... Încercând o aplicaţie, să-i zicem, „cosmologică“, în lumea fizică a simbolismului biblic, aş putea spune că aceasta reprezintă revanşa finală a lui Abel asupra lui Cain. S-a speculat destul asupra semnificaţiei acestei crime primordiale: Abel ar reprezenta civizaţia nomazilor păstori, în timp ce Cain, pe aceea a sedentarilor agricultori. Abel mişcă, Cain stă! Stă, îl omoară pe Mişcă!... Uciderea lui Abel de către Cain nu înseamnă alegoric, tocmai triumful relativ al timpului asupra spaţiului, respectiv, al succesivităţii asupra simultaneităţii? Până la urmă, încetarea sau sfârşitul timpului, nu echivalează oare, cu sfârşitul unei lumi? În fond, această discontinuitate ar marca chiar trecerea intemporală de la un ciclu la altul, printr-un fel de inter-regn. Bravo, uite unde am ajuns!... Fragment din romanul Umbra de dincolo...