Ânger sau demon?

Doamne! Am dat nas, în nas cu femeia misterioasă! Acum înţelegeam... Înaltă, delicată, elegantă, fină, aproape transparentă ca un cristal... Un ânger? O femeie? Un surâs mai nevinovat decât cel al pruncilor, o privire mai plăcută decât orice mângâiere, o capcană plină de ademenire din care n-aveai nici o şansă să evadezi... M-am speriat! Simţeam cum ceva din mine se desprinde lin, plecând spre femeia aceea, neţinând cont de mintea ori de voinţa mea. Un pol feminin, de o forţă inexplicabilă mă atrăgea, tulburându-mi până la haos gândirea, paralizându-mi mişcările, anulându-mă. Simţeam că mă dezintegrez, celulă cu celulă, absorbit de două puncte negre, ca nişte genuni tainice care purtau pe nedrept, numele de ochi. Femeia mă privi doar o clipă! O singură clipă care mi-a divizat întreaga fiinţă, descompunându-mă pentru a mă recompune cu totul şi cu totul altfel... O poartă închisă, cadenţa unor tocuri pe asfalt... Ce a fost asta? N-am putut schiţa nici măcar un zâmbet, n-am scos un cuvînt... Cu cine avusesem şansa să mă întâlnesc, fiindcă acea prezenţă nu părea a fi o fiinţă omenească? Ea nu putea purta un nume ca Mariana, Rodica, Liliana sau Amalia... Nu putea călca pe acelaşi pământ bătătorit de alte femei... Pentru ea nu existau flori pe lumea asta, nici stele, nici raze de soare... Am fugit spre casă. Pur şi simplu, am fugit! Am încuiat uşa, lucru pe care nu-l mai făcusem de foarte multă vreme, m-am ascuns în pat, ghemuit ca în copilărie... M-am strâns în poziţie de fetus, încercând instinctiv să păstrez undeva în zona plexului, acea senzaţie unică şi irepetabilă, care-mi fusese dată cu siguranţă din altă lume. Totuşi, eram ditamai bărbatul... Ce aripă de ânger ori gheară de demon îmi atinsese sufletul? Ce forţă necunoscută mă chircise în adâncul meu atât de tare, încât să mă unească cu copilul din mine? Văzusem femeia? Pentru prima oară, întâlnisem eternul feminin? Esenţa? Jumătatea androgină? Partea mea lipsă? Frisoane reci îmi vizitau neprietenoase trupul şi în tâmple îmi auzeam ritmul accelerat al unei inimi care o luase razna. Mi-era frică... O frică ticăloasă, venită în sufletul meu cu masivitatea unei stânci, dar şi cu picioare de lut. Încet, încet m-am liniştit... Ce experienţă!... Ce trăire! Nu numai că nu mi se mai întâmplase asta niciodată, dar nici nu auzisem de aşa ceva... Îmi era imposibil să povestesc cuiva. Nici măcar lui Baltazar nu-i puteam spune... Simţeam că totul îmi aparţine, că face parte din fiinţa mea, parte de carne, de creier, de os. Fragment din romanul Filosof de ocazie