Obosit de inactivitate

Sunt obosit de inactivitate! Mă trezesc din somn pentru a mă odihni... De şapte luni, de când trăiesc în lux, înconjurat de o mulţime de guşaţi plini de ifose, nu fac altceva decât să mă suport. Şi o fac din ce în ce mai greu. Sunt dificil, necunoscut, banal, mi-am dezvoltat rapid un instinct gregar, făcându-mi programul după alţii, alergând de colo colo, angajându-mă la tot felul de activităţi sterile. N-am mai scris, n-am mai citit, m-am purificat prin incultură, râzând ca prostul, făcând glume nesărate, devenind ironic şi superficial. Când am primit vestea morţii doamnei Avramescu eram în Egipt. M-am întristat şi două zile n-am putut vorbi cu nimeni. M-am plimbat ore în şir ca un somnambul, căutând locuri cât mai retrase, ocolind oameni, refugiindu-mă în singurătate. Nu puteam spune că mă ataşasem de biata bătrână, dar figura ei blândă se suprapunea peste viaţa mea de acum, ca o mască care încerca să-mi ascundă eroarea, protejându-mă. În rarele momente în care o întâlneam, după îmbogăţirea mea miraculoasă, mă dojenea, asigurându-mă totuşi, că nebunia asta-mi va trece şi că mă voi întoarce la condei. Dar nu era aşa sau poate nu se isprăvise nevoia mea de a mă cufunda în inutil. Cel mai tare o enervasem pe Lola, animatoarea vieţii mele de atunci, care nemaisuportând tăcerea mea, mi-a strigat furioasă, E doar o babă, dragă! A murit şi gata! Lola era o fată superbă, care trăia ca un parazit necesar oamenilor bogaţi. Cheltuia mai mult decât o fundaţie de binefacere, se plictisea repede, schimba poşete şi destinaţii, se răsfăţa, nefiind niciodată mulţumită. Lângă mine stătuse destul de mult, fiindcă n-o întrebam niciodată unde pleacă sau câţi bani aruncă pe fereastră. Totuşi, atunci când mi-a spus că doamna Avramescu e doar o babă, m-am înfuriat şi i-am dat papucii. A plecat urgent la Paris, neuitând să-mi arunce în faţă vorbe grele. M-a şi atenţionat că m-am lins pe bot de prezenţa ei, interzicându-mi chiar s-o mai caut... Şi m-am supus... Dar am luat-o în călătoriile mele pe Tania, apoi pe Corina, pe Oana, pe Betty şi cine mai ştie pe care... Le-am şi uitat! Umblam mult, dar mă reîntorceam în ţară, cuprins de un neastâmpăr ciudat. Nu puteam sta mai mult de două săptămâni într-un loc. Ceva mă mâna necontenit, schimbam locul, dar trândăveam oriunde aş fi ajuns, înţelegând că de fapt, nu asta căutam. Într-o zi, stând plictisit pe o plajă pustie, am realizat amuzat că oricâte locuri am vizitat, instinctiv am căutat destinaţii care s-au rotit în jurul mării Mediterane. Oare de ce? Nisipul, marea, cerul... Dar ce conta? Acum, stau pe un dig pătruns adânc în Marea Neagră... Miroase urît... Alge ude se scurg triste pe pietrele spălate de valuri. Mi-e dor! În faţă am marea, în spate stă viaţa mea. Două jumătăţi care nu pot alcătui un întreg. Dar care, au conţinut mereu un element comun, după care am tânjit până la durere, căutându-l şi negăsindu-l cu adevărat. Destinul meu, o tragedie gracă, a fost bizar... O linie continuă, întreruptă brusc de o femeie inexistentă, continuată apoi, până azi. Cine am fost şi cine sunt? Un om învins... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol