Am plecat, lăsându-mi bunica zâmbind, fericită că-mi transmisese liniștitoarea realitate de care uităm când suntem disperați – viitorul este înainte, trecutul dus, dus pentru totdeauna. Singura lui valoare este lecția pe care o înțelegem sau nu, focul mocnit la care ne coacem sau ne facem scrum... Traviata, cuvântul italienesc care înseamnă curtezană, îmi developa acum teribilul labirint al vieții, pervers construit din pereți tapetați cu frici umane, culoarele întortocheate de care ne lovim necontenit, apărându-ne prin compromisuri, lașități, iluzii... Rose Alphonsine Plessis, o fetiță de numai treisprezece ani, fuge de acasă și ajunge la Paris... Intră în labirintul igrasios al prostituției, pentru pâine, chirie și botine... La optisprezece ani, devine Marie-Duplessis, una din cele mai râvnite curtezane din Paris, răsfățată, adulată, scump plătită pentru nurii ei încântători... Dama cu camelii moare la douăzeci și doi de ani, neieșind niciodată din labirintul alunecos... În Traviata lui Verdi poartă numele de Violetta Valery... Trei nume pentru o singură viață, trei șanse ratate, trei identități părăsite de noroc... Ce destin! Poveste începută sub auspiciul unei cifre fatidice – treisprezece... Sfârșită atunci când trebuia să înceapă, suflet damnat, condus pe ultimul drum spre cimitirul Montmartre, acoperit de flori, de camelii, ca de niște sfâșâietoare rugăciuni de iertare... Dar oare cine se ruga? Biata Rose Alphonsine Plessis, cei care au profitat de sărăcia ei sau chiar Viața în esența ei?... Addio del passato... Înainte... O stradă cu trotuarul bulbucat de rădăcini ascunse, oameni puțini, case tăcute... Copaci și gândurile mele agățate printre crengile lor, gânduri rămase mereu în urmă, neluate nicicum înapoi... Fragment roman în lucru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu