Situația estetică

Ce-a fost asta? Mă simţeam destul de jenat de ceea ce făcusem, dispreţuind în adâncul meu, tipul de masculus silvaticus, care nu ratează nici o ocazie pentru a-şi dovedi lui, mai întâi de toate, că poate... Totdeauna, în umbra acestui gen, stă ascuns un bărbat lipsit de curaj, care poartă în subconştient, timiditatea. Numai nesigurii profită de orice moment, ca nişte hoţi de mărunţişuri, strecuraţi în aglomeraţiile urbane. Un barbatus authenticus, nu face asta... El caută, adulmecă, aşteaptă... El simte! Ştie ce vrea şi întinde mâna numai spre hrana care-l satură. Iar ea, presupun că era ceva mai mult decât părea. Totuşi, lipsa de feminitate o cam dezavantaja. Ba chiar, cred că mi-a displăcut maniera bărbătescă în care m-a sedus. M-am simţit folosit. De fapt, mă tratase aşa cum fac majoritatea bărbaţilor cu femeile pe care se simt parcă obligaţi să le abordeze, ştiind că totul nu-i decât un exerciţiu curent, fără urmări existenţiale. Dar şi când iese altfel, cum îşi mai prind degetele... Cred că asta m-a deranjat – faptul că nu mi s-a lăsat nici o marjă de manevră. Suntem cam suciţi, noi bărbaţii: când suntem respinşi ne displace, când suntem luaţi cu asalt, iarăşi nu ne convine... De fapt, de neînţeles pentru mine sunt eu însumi. Relaţia mea cu sexul opus sau, mai preţios spus, interacţiune mea cu femeile care a fost ocolită de orice anomalie sau tensiune critică. „Soluţia estetică“ a rupturii în dragoste, cu toată justificarea ei preventivă, am practicat-o sistematic, nu doar aşa cum am aplicat-o Andei, dintr-un simplu capriciu. În fond, îmi părea rău de tristeţea ei lucidă şi nu voisem s-o fac să simtă că pentru mine, a fost doar o femeie de unică folosinţă. Cumplită formulă pentru orgoliul feminin... Ceva asemănător este pentru bărbat, manta de vreme rea ori bou aducător... Femeie de unică folosinţă este o expresie de băgat într-un viitor roman. „Soluţia estetică“ îmi fusese inspirată în tinereţe, de butada lui Napoleon - în dragoste nu există decât o victorie, fuga. Am exploatat-o în perioada când scriam romane de dragoste, pline de întortochieri psihologice. Teamă mi-e că literatura se răzbună pe autori. Dacă am evitat până acum, orice „angajament“ faţă de vreo femeie, mă va fi alienat şi năravul scriitoricesc, tinzând să văd în fiecare femeie o sursă de material viu, pentru construcţia personajelor mele romaneşti. Osmoza dintre ficţiunea pe care o plăsmuiam şi realitatea pe care o trăiam, m-a confuzionat fără ştirea mea. Hotărît lucru că funcţiona din plin, şi o mare doză de egoism masculin, pe care obişnuinţa a închegat-o. Şi aşa am ajuns acum, singuratic, gândindu-mă obsesiv la personajul pe care urma să-l alcătuiesc din adevăr şi din minciună, din realitate şi din ficţiune, fiinţa inexistentă prin însuşi existenţa ei, femeia! Mă angajasem să plămădesc din biete cuvinte, conturul unui vis etern, vizibil numai într-un joc de umbre şi lumini, alternând lin spre sufletul flămând al unui bărbat, numit întâmplător, Matei. După întâlnirea cu Anda Panait, îndrăzneala mea de-a o alcătui din mici istorii pe Zulnia, începu să se clatine. Ce ştiam eu, om singur, cu experienţe incomplete, despre colcăiala din sufletul unei femei? Nici măcar cu al meu nu descurcam... Îi puteam da forme, culori, straie, dar infernala maşinărie interioară, nu i-o puteam reda. Nu înţelegeam de ce această fiinţă, caută necontenit o mângâiere, ce gol din sufletul ei trebuie umplut cu şoapte, unde vrea să-i ajungă privirea, atunci când, până şi răsăritul de soare e mult prea aproape? Femeia dăruieşte, dar oare ce vrea-n schimb? Din ea izvorăşte iubirea şi viaţa... Ce-i poţi întoarce? Sincer, eu cred că, nimic! Şi totuşi, ea caută, aşteaptă, cere ceva într-un limbaj necunoscut... Iar atunci când nu găseşte, apare din sufletul ei, o Anda Panait, cu rîs strident şi cu măscări şoptite la ureche. O fiinţă care se-nchide undeva, şi-n singurătate plânge şi se chinuie... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol