Mai singură ca niciodată...

Începea prima zi de libertate. Ştiam că pot exista alături de mine, cea de acum douăzeci de ani. Trebuia doar să am curaj, să privesc cu luciditate, să mă adun, amintindu-mi că am fost şi eu tânără, frumoasă, încrezătoare în ceea ce urma să mi se întâmple, pentru că fusesem învăţată să cred că binele aduce bine. Crezul acesta nu mi l-am pierdut niciodată, urmărind numai cu uimire, cum binele se întorcea spre mine, numai de acolo de unde nu-l aşteptam. Mi-am privit hainele demodate şi uşor ponosite. Ce aş fi făcut dacă aveam treizeci de ani? Cred că aş fi fost foarte ruşinată şi m-aş fi grăbit să colind magazinele pentru a le schimba. De ce ajunsesem oare aşa? Pentru că mă abandonasem încet, încet, eliminându-mă cu bună ştiinţă, decizând cu indiferenţă, că nu mai contez. Am deschis plicul care mi-a schimbat viaţa. Am privit. O scrisoare şi un bilet, două biete petice de hârtie, care reprezentau viitorul şi trecutul, valorând dispreţuitor, mai mult decât tot ceea ce fusesem până acum. Am vrut să recitesc, dar un val puternic venit de nicăieri, mi-a strecurat în gânduri, banala întrebare: La ce bun? Şi chiar aşa, pentru ce să-mi încep viitorul, cu trecutul? ..................................................... Eram singură acum, parcă mai singură ca niciodată, oprită pentru o vreme, într-o lume străină, aleasă de mine la întâmplare, ca un refugiu lipsit de importanţă. Fugisem departe de ceea ce fusesem, căutând linişte deplină, nebănuind că-n orice colţ al lumii, viaţa îşi aşterne firesc, destinele urzelii ei. Bogaţi sau săraci, suntem prizonierii neputincioşi ai întrebărilor, de cele mai multe ori, fără răspuns. Îmi apărea imaginea unei păpuşi ruseşti, care desfăcându-se, scotea la iveală alta, identică prin pictură, diferită prin dimensiuni. Simţem că nu mai pot fugi mult timp de mine, amintiri vechi rotindu-se lacome în jurul meu, cerând explicaţiile pentru care nu mă simţeam deloc pregătită. Îmi asumam gestul făcut, ştiind în adâncul sufletului, că doar aşa voi putea merge mai departe, spre un departe complet necunoscut. De mii şi mii de ori aş fi făcut acest pas temerar, dar dependenţa financiară nu mi-a îngăduit niciodată. A trebuit să îndur, să aştept şi cel mai dureros, să mă mint. Frumos sau urât, m-am minţit cu bună ştiinţă, anesteziindu-mi durerile cu vise efemere, nici măcar cu şansa lui Hanibal de a avea visele ascunse în duritatea unei pietre. Visele mele aveau consistenţa pânzei de păianjăn, lipicioase şi distrugătoare, capcane neiertătoare care-mi dădeau doar şansa de a muri în acelaşi loc în care mă zbătusem să evadez. Atunci priveam în jurul meu, mă întrebam îngrijorată, dacă nu sunt nedreaptă, răsfăţată sau nerecunoscătoare, fiindcă avusesem în viaţă parte, de tot ce aceşti oameni de aici, nici nu-şi puteau imagina... Fragmente din romanul Triunghiul nebunelor