Stăpân!... Peste ce? Stăpânești!... Și cum faci? Tâmpit mai poate fi cel care se crede stăpân... Cel puțin aici, pe pământ, nu există așa ceva! Pur și simplu, nu există! Poate acolo sus, în cer, unde albastrul ascunde răspunsurile vieții, stă pe un tron de himere, Stăpânul! Domnul, Dumnezeul! Dar aici? Orice idiot se visează stăpân! Pe ceva, pe orice, numai stăpân să fie. Ai o vacă? Ești stăpân! Ce iluzie, ce blasfemie, domnule... M-am gândit că totuși poți fi stăpân pe trupul tău. Eroare! Și asta, fiindcă trupul omului este un laborator încă necunoscut, o lume închisă în granițe de piele, un organism cu sisteme misterioase care nu vrea să ni se supună. Atunci, poate stăpân pe minte... Ce glumă... Poți fi doar sclavul ei... Caut ceva ce poate fi stăpânit... Și?... Nu găsesc. Totul poate fi demontat. Atunci, de unde a venit în visul omului dorința de a stăpâni? Dintr-un complex de inferioritate... Da, da, de acolo! Iată, mă uit la Tudose. Stăpânul regiunii noastre. Râde ca o slugă prefăcută în fața stăpânilor lui, a celor care stăpânesc mai multe regiuni... Stăpânii slugilor, slugile stăpânilor... Totul este relativ. Avea dreptate căposul ăla de Einstein, chiar dacă a cam manglit ideea de la Hermes Trismegistos. Nu știu cum i-a trecut ăstuia prin cap un adevăr atât de profund, însă, atât Egiptul antic, cât și întreaga omenire au beneficiat de un mare festin intelectual prin legea Polarității. Ea sună cam așa: „Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.“
Roman în lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu