Tristețea și nedumerirea m-au adus astăzi la revoltă... Nu înțeleg! Pur și simplu nu mai înțeleg cine suntem... Neam zămislitor de Eminescu, de Brâncuși, de Enescu, de Eliade?... Neam de târlă, cu descreierați furibunzi rătăcind pe străzi?... Suntem mai mult buni? Suntem mai mult răi? Nu accept și nu suport omul golit de conținut, bruta cu CNP, purtătorul ilegal de identitate. Se numește Ionescu, Popescu ori Vasilescu, însă nu are nimic comun cu noțiunea de om... Nici brumă de educație, nici măcar o minimă valoare morală, doar bale la gură spurcată... Credeam că până și răutatea își are rolul și rostul ei, însă, folosită fără nici un rost este teribilă... În fața unei ființe nemaiîntâlnite ai teamă și uimire, dar în fața unei astfel de lighioane ai un sentiment de furie care te poate face și pe tine să-ți pierzi statutul de om civilizat. Cu un efort uriaș, astăzi mi-am stăpânit dorința de a lovi un imbecil... Răutatea îi țâșnea prin porii feței înroșindu-i-o, saliva-i zbura prin aer, iar părul rar i se zburlise... M-am apropiat de el cu decizia fermă de a-i pocni una peste ochi. Scurt și fără comentarii. Dar, în ultima clipă, i-am văzut ochii... Doi ochi șașii, aruncați aiurea până și de natura scârbită de atâta răutate câtă putea secreta un creier degradat. O secundă m-a despărțit de pericolul de a cădea la nivelul lui subpământean... O singură secundă... Însă l-am luat fără să vreau în ghemul întrebărilor mele. Cine suntem?... Cum poate lipsi din mintea unui om rațiunea, educația sau cea mai elementară normă de bunăcuviință? Cum? Nefericitul acesta s-a născut aici, dându-i-se și lui aceiași cetățenie ca a lui Eminescu! E oare corect?... Of, furie, încă stai cu mine la masă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu