Câteodată...

Câteodată îmi vine să mă las de scris... Să pun un fier roșu peste visele mele și peste chinuitoarele nevoi de a-mi ascunde printre litere, cuvinte, propoziții ori fraze, deziluziile. Să nu-mi mai tratez sensibilitatea cu lumi paralele, să nu o mai simt ca pe un țesut bolnav, fără de leac... Să pot privi cu ochi reci, viața. Să pot trece fără simțire printre cei care se numesc oameni, să nu-mi pun întrebări despre ei, să nu mai vreau să înțeleg ... Să nu mai inventez personaje pentru a popula golul existent între mine și unii dintre semenii mei... Să las locuri goale să ne despartă și mai mult, poate chiar pentru totdeauna, caverne lipsite de lumină, genuni cu miros de mucegai... Să nu mai rămân într-o lume de frezii, cu unduiri ușoară, cu simfonii de nuanțe și cu lacrimi de ploaie... Să mă pietrific... Să fiu o statuie cu o inimă plină de colțuri, să fiu un sfinx, să fiu un monstru... Să nu mai sufăr pentru cei năpăstuiți și să nu mai împletesc uimirea cu dezgustul față de cei ignoranți, dar plini de bani. Văd suferința acolo unde nu-i e locul și suprasaturația unde nu-i valoare... Văd... Și pentru ce să scriu? Și pentru cine? Doar pentru eliberarea mea? Câteodată...