Crăciun fericit!

Vă doresc un Crăciun fericit! Fie ca minunea nașterii Mântuitorului să aducă în sufletele noastre, lumină, liniște, mizericordie și înțelepciune!

Colinde...

Un om drag sufletului meu, întorcându-se dintr-o călătorie de afaceri din Bucovina, mi-a adus un dar minunat. Un dar din dar, fiindcă și el l-a primit. Patru CD-uri cu colinde... An de an în casa mea, în preajma sfintelor sărbători de Crăciun, zile întregi răsună mult așteptatele colinde. Hrușcă, Hrușcă și iar Hrușcă... Însă, niciodată nu ascultasem colinde cântate în mănăstiri. În acest an, chiar acum, ascult ceva minunat – colinde cântate de măicuțele de la mănăstirea Sf. Gheorghe din Cămârzani, Bucovina. E oră mică în noapte, focul arde trosnindu-și lemnele, doar ticăitul ceasului îndrăznește să intre în undele plăcutelor voci ale călugărițelor... Frumos? Plăcut? Biete cuvinte... Ca un cerc mistic, timpul se înghite ca șarpele Uroboros, aducându-mă în lumea aproape uitată a unei copilării pline de taine. Clipele se metamorfozează în pași mici, furișați tiptil în mintea mea, aducătoare de amintiri pline de mirosul bradului miraculos... Limpezimea vocilor ce-mi anunță nașterea Domnului îmi trezesc fiorii nerăbdării, bucuria nerostită a marelui dar, emoțiile ”judecății” prin care trebuia să trec cândva pentru a căpăta jucăriile mult visate.. Vocile... Vocile acestea minunate m-au dus în fața copilului de altădată... Măicuțele de la Cămârzani nici nu știu ce cadou neprețuit mi-au făcut. Și nu vor putea ști niciodată... Însă eu, riscând, le mulțumesc!

Era frig...

Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei. Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii - femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Prințesa Anisia

În așteptarea lui Moș Crăciun...

Pe 9 Decembrie 2012 , eu votez !

Repet pentru tine, repet pentru mine, repet! Nu-mi place politica! Cuvântul ”utopie” s-a născut odată cu aceasta. Două cuvinte gemene, lipite, dependente, folosite de oameni lipsiți de conținut. Toți ”binevoitorii” care au simțit că nu pot dormi de grija mea și de a ta, au rupt ușa acestei științe de a guverna un stat. Drojdia... Depunerea pe fundul unui vas, dar și ciuperca care produce dospirea... Nu sunt vorbe răutăcioase, ci triste decepții, amare deziluzii, dureroase dezamăgiri. Și totuși, societățile nu pot ”funcționa” altfel... Au nevoie de o administrare bine sincronizată, au nevoie de o viziune, de o direcție, de un țel... De o politică... De o utopie.... Dar... Acesta este ”sistemul”! Astăzi? Administrarea a luat forma borcanului cu miere, viziunea, numărul contului personal din bancă, direcția, șerpuiala vicleană a târâtoarelor, iar țelul dacă nu este individual, nu există... Într-o astfel de societate trăim! Muncim! Visăm! Construim! Și... Sperăm! Da. Ultima redută este speranța. Pe 9 decembrie 2012 mă voi duce iar la vot. Voi pune ștampila pe un buletin, certificând astfel, fericirea unor ”politicieni”. Eu, tu, noi, le asigurăm fără nici o îndoială o viață plină de satisfacții, de bunăstare și de confort. Printr-o simplă apăsare a unei ștampile, noi ne facem datoria, ne ținem de cuvânt, asigurându-le vreme de patru ani salarii dolofane. Ei?... Dacă un muncitor greșește o piesă, aceasta este declarată ”rebut”, iar muncitorul o plătește din propriul buzunar... Vreau ca și ”politicienii” să plătească din propriul buzunar salariile încasate pe nimic, cu penalizări aspre pentru dezordinea pe care au produs-o în viața mea și a ta. Dacă ”domeniul” ar fi responsabilizat, buletinele de vot ar fi albe, nimeni nu s-ar mai îngrămădi să facă ”politică” pentru mine și desigur și pentru tine.... Vorbe.... Vise.... Nădejdi... Iar noi, tu și eu, cinstiți și corecți în fața conștiinței noastre, vom merge la vot și vom încerca din nou să aducem ordinea în viața noastră socială...

Stânca ascunsă

Aproape că m-am împiedicat de marginea covorului, dornic fiind să văd opera operelor! Baltazar continua să se poarte bizar, însă reacţiile unui artist nu pot fi înţelese pe deplin, mai ales, atunci când îşi termină o lucrare. Totuşi, stilul prietenului meu era cu totul altul... Când finaliza câte un pietroi, avea un zâmbet poznaş, aproape copilăresc, ba chiar îmi aducea şi câte o sticlă de şampanie pe care o beam împreună înainte de a-mi arăta sculptura. Acum însă... Poate chiar realizase opera operelor, poate că reuşise prin ea să-l repoziţioneze pe scara valorilor pe însuşi marele Phidias! -Ia să vedem noi minunea minunilor, domnule! am spus, mergând în urma lui cu capul plecat, ca un copoi care adulmecă urma stăpânului. Uşile mari erau larg deschise. O lumină nefirească, încărcată cu particule de praf, părea filtrată prin ferestrele înalte şi lungi, orizontale şi obosite ale atelierului. Forma impunătoare a statuii părea ascunsă de o ceaţă uscată, ireală. Calul era întradevăr, fabulos! Parcă poposise pentru câteva clipe în lumea noastră, venit de undeva din mitologie, împietrit puţin, doar pentru a fi admirat. Nu-mi venea să cred! Părea viu, ascuns sub culoarea albă a pietrei, păcălind ochiul limitat al privitorului. Aşteptam să-i aud nechezatul, să-l văd dând mândru din cap, să-şi lase piciorul ridicat pe pământ, gata să lovească cu copita. Era oare Bucephalus? Scăpase pentru un timp foarte scurt din istorie, de sub privirea lui Alexandru cel Mare? -Baltazar!... Atât am reuşit să spun la început. Stând în faţa uriaşei statui, privind uimit detaliile surprinzătoare, nu înţelegeam cum poate un om să redea cu atâta măiestrie, detaliile unei fiinţe vii. Şi toate astea în piatră! Ochii calului, puţin oblici, aveau un amestec de blândeţe şi de fermitate. Nările păreau că freamătă, pregătite să inspire întreaga lume, urechile ciulite ascultau o comandă venită de pe alt tărîm, pieptul puternic ameninţa, iar poziţia decisă a picioarelor din faţă, te făceau să te dai doi paşi înapoi. Calul de piatră a lui Baltazar arăta ca o stâncă ascunsă sub masca unei forme armonioase, o bucată de munte gata de plecare, o stană eliberată din robie... Da, Baltazar realizase opera operelor lui! Eu nu mă dădeam în vânt după statui, însă acum mă aflam în faţa unei reale capodopere... Nu puteam să înţeleg ce mă impresiona atât de mult. Dimensiunea? Forma? Nu! Colosul transmitea... Avea un secret... Ştia ceva... Conţinea un mesaj... Era gata de plecare, undeva într-o lume a tăcerii, a tainelor ori spre un tărâm nepătruns de mintea omenească... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Zulnia, simbolul păcatului?

Să fie oare Zulnia, simbolul păcatului? Sunt obosit. Sunt foarte obosit! Am închis cărţile, mi-am strâns notiţele şi m-am grăbit să plec. Aveam nevoie de aer curat şi de mişcare. Afară, ninsoarea se oprise, lăsând în urma ei o lumină cenuşie. Cerul era încărcat, uimit parcă şi el de ceea ce găsisem. Zăpada vorbea sub paşii mei, folosind cuvinte reci, de gheaţă. Hâşti, hâşti... Cum ori fi fost zăpezile secolului al XIX-lea? Mergeam. Şi odată cu mine, gândurile mi se deplasau, dar în sens opus – eu înainte, ele înapoi. Eu spre casa doamnei Avramescu, ele la Constantinopol, în luna mai a anului 1847... Kogălniceanu, Costache Negri, Bălăceanu, Alecsandri, împreună cu Elena Negri, frumoasa iubită a lui Alecsandri, Steluţa visurilor sale, veneau de la Neapole, spre ţară. Pe 4 mai, Elena moare pe vapor! Era foarte bolnavă şi avea să-şi găsească sfârşitul, legănată de valurile mării... Văd chipurile împietrite ale celor patru bărbaţi, culoarea rece a Steluţei, cu zâmbet trist, fixat pentru eternitate pe chipul ei. Vaporul, dricul uriaş al tinerei femei, s-a oprit la Constantinopol, unde pe chei, neştiind nimic de tragedia adusă pe ape, aştepta fericită şi nerăbdătoare să-şi vadă fraţii, Zulnia! Au lăsat-o acolo pe Elena, pentru totdeauna, îngropată în curtea bisericii din cartierul Pera! Alecsandri, dăruieşte astfel morţii cea mai scumpă şi mai bogată parte a sufletului său. Disperarea îl face să spună vorbe grele: Pierd orice credinţă în Dumnezeu şi mă simt revoltat împotriva ideei unei îndurări divine: cuvinte zadarnice care nu au nici măcar puterea de a mângâia... Cartierul Pera apare şi în Goenlanda lui Tăslăuanu. ... În acele zile de triumf al tatii, la 30 mai 1879, am venit eu pe lume. Tata era dus la Stambul şi mama rămăsese în casa noastră din Pera... Tăslăuanu ridică spre lumea noastră, în luna mai, o femeie! Lăsată acolo într-o mare de lacrimi, el o înalţă, aşezând-o pe mal. O transformă într-un pescăruş, dându-i şansa de a zbura spre aştri, stea printre stele, luminător în noaptea oricărei femei. E interesant acest scriitor! Mult mai profund decât îl credeam... În realitate, o Zulnie asistă la înmormântarea unei femei care-i este soră, un Dulce ânger, pentru un bărbat, recte Alecsandri, iar alta, plămădită, scoasă din moarte, spune prin condeiul lui Tăslăuanu, am venit eu pe lume! Paşii m-au dus mecanic spre casă. M-am trezit în faţa porţii, fără a-mi aminti măcar pe ce drum o luasem. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Sau poate nu...

Noaptea era de un negru lipicios. O pană de curent abandonase totul în braţele ei, lăsând-o stăpână absolută. N-am vrut să aprind nici o lumânare şi nici o lanternă. Stătem întins în pat, privind sclipirile îndepărtate ale stelelor. Erau sus, foarte sus, lacrimi de lună risipite pe obrazul nopţii. Nu ştiu de ce, mi-am amintit de piramidele egiptene... Care o fi Centura lui Orion? Mintaka! Alnilam! Alnitak! Unde sunteţi? De aici, din modestul meu pat, din modesta mea casă şi viaţă, cele trei stele celebre, nu se văd... Ele se regăsesc oglindite în blocuri de piatră, doar în piramidele de la Gizah, acolo unde faraonii au încercat să imite cerul... Peştera lui Platon! Oare asta încerca să ne transmită marele filosof? Ştiau foarte bine egiptenii că adevărul este acolo sus şi au făcut o copie în nisipurile Egiptului? Cine spune că pietrele sunt neînsufleţite, face o mare greşeală. Iată, mie acum, acest colos îmi spune ce vrea. Îmi transmite prin vibraţii imperceptibile, forma pe care este dispus s-o primească, spunea Baltazar... Piramidele, acele bizare forme geometrice care ascund misterele morţii, s-au lăsat clădite pentru a reproduce stelele? Iar moartea? Dar pentru faraoni era doar trecerea... Ei se aşezau acolo cuminţi, înfăşuraţi în zeci de metri de bandaje, îşi înţepeneau trupul devenit inutil deocamdată, pentru a renaşte apoi ca Osiris, urmând să se bucure de viaţa viitoare, chiar în locul în care era Centura lui Orion... Ce or fi însemnând toate astea? Iar noaptea gândirii este atât de neagră... Dumnezeu o fi produs pana de curent în minţile noastre? Dacă da, de ce? Poate pentru a ne întoarce cu privirea spre stele? Sau poate nu? Întortochiate mai sunt şi galeriile astea prin care alunecă necontenit ideile în capul unui om. Fragment din romanul Filosof de ocazie

Vămile pustii

Astăzi, tristeţea s-a aşezat la masa mea. Mă vizitează rar, dar când o face, îmi invadează fără ruşine toate cotloanele minţii, ambii ochi şi toate drumurile care duc spre suflet... Nu ştiu cum de-a intrat în viaţa mea, fiindcă aveam ferestrele bine ferecate, uşile zăvorîte, porţile încuiate. Dar tristeţea e vicleană şi ea ştie că nu-mi poate lăsa în suflet numai bucuria, poate pentru că-n visteria lumii e din ce în ce mai puţină... Peste graniţele spaţiului meu natural a trecut fraudulos o arătare ciudată, înşelând toate vămile, pustiind case, înlăcrimând copii... Prin vaiet şi vânt am aflat că numele acestei fiare este Criza!... Că bântuie zile şi nopţi, alungând rugăciunile oamenilor, clătinându-le casele, flămânzind bătrânii... Că adună speranţele semenilor mei într-un sac murdar, înecând în cleioase noroaie, totul. Tristeţea m-a făcut să văd femei disperate, care-ţi arată un biet leu de hârtie, întrebându-te cum îşi pot hrăni pruncii cu el. Bărbaţi cu chipuri aspre, care-n tăcere cerşesc un loc de muncă, copii palizi şi trişti care visează noaptea, ciocolată. Dar cel mai dureros este să-ţi vezi bătrânii... Cu trupuri tremurânde, cu mâini uscate şi paşi înceţi, milogi muţi cu priviri speriate, mărşăluiesc printre noi fără ţintă, căutând o bucată de pâine sau o moarte... Mă întreb cu tristeţea alături, ce vameşi avem, dacă peste graniţele spaţiului meu natural a putut trece un astfel de monstru, cu nume scurt şi consecinţe fără margini... Mă doare că nu sunt decât un simplu om, fără puteri miraculoase, un biet aşezător de cuvinte, care nu poate ajuta aproape pe nimeni... Tristeţea stă la masa mea...

Tu nu poți înțelege, Ovidiu...

Ați venit? Simțiți? O ușoară oboseală, rudă cu euforia, ne învăluie misterios, trezind în adâncul nostru, ceața. Silueta unui om apare și dispare, contur al imaginației care poartă un nume – Publius Ovidius Naso... La picioarele lui, leneșa spumă a mării îi șoptește cu glas răgușit, Carmen et error... O poezie și o eroare... Îndrăzneală și exil... Dar el, în cartea noastră, nu va putea fi decât străinul care ne caută sufletul, confundându-l cu alunecarea nisipului în neliniștita mișcare a mării. Un goeland alburiu cercetează unduirea vântului, așteptând un ultim curent de aer cald care-i va curăța teritoriul de o mulțime de rivali în ale vânătorii de pește. Țipăt și vuiet, atât mai poate oferi Marea Neagră în noiembrie, oțelindu-și culorile pentru a se apăra de lipsa soarelui. Singurătatea nisipului aproape că doare, stânci îmbrăcate în gri se lasă măcinate încet de ape... E pustiu mare, aproape înfricoșător, strigăt de alge care se târăsc în genunchi cerșind îndurare. Peste ele va avea să vină viforul, înghețându-le, crăpându-le, ucigându-le. Sclipiri de pești, crepuscul de speranță... Și totuși, nobile Ovidiu, în acest sfârșit se află poarta începutului. Ea se deschide lin, aproape nevăzut, ca scoicile care ascund mărgăritare, în liniștea de dinaintea firii, fără soarele cerului și fără de cuvinte. E viața ascunsă în pruncul care se naște aici, pe tărâmul misterelor. Ea se ridică ca o umbră, cuprinzând întregul relief al țării mele, mulându-se de fiecare dată pe orice schimbare întâlnită. Este o mângâiere tandră, ușoară, domolită, numită simplu, suflet. Este o adiere blândă, o respirație de zeu, ascunsă parcă cu timiditate într-o asprime falsă.

NU

Nu! Străinule, tu cel născut peste mări și țări nu citi această carte, decât atunci când picioarele tale se vor încorda în nisipul ud al Mării Negre, pe malul românesc, în luna noiembrie a oricărui an. Dar tu, trăitorule firesc, tu cel care ai respirat o dată cu mine, citește-o! Tu o vei recunoaște în adâncul tău, fiindcă o vom scrie împreună, ca pe o împletire de gânduri rotite în spirala aceluiași ADN. Silabele mele vor fi lacrimile ochilor tăi, cuvintele gânduri, propozițiile întrebări, iar frazele speranțe. Așa începe cartea NU. Pe pragul lui noiembrie, într-o zi în care plouă cadențat. Plouă. Se întorc acum pe pământ visele noastre, evaporate într-o vară fierbinte, aspirate cu lăcomie de o fierbințeală aproape bolnavă. Picături de vise cad peste noi, înfiorându-ne pentru o clipă uscăciunea. Este penultima lună... Noiembrie! Poate penultima lună a lumii, a unei lumi cu douăsprezece luni de o mie de ani. Un noiembrie așezat între toamnă și iarnă, un popas cu lumină împuținată, cu fiori reci și cu miros de alge. Ca să ne putem înțelege, trebuie să fim împreună pe nisipul ud al mării noastre. Acolo, aproape de geneza vieții, în vuiet de ape și în suflare de vânt, în trosnet de scoici și în îmbrățișări de nisip, acolo începe cartea NU. Ați venit? Simțiți? O ușoară oboseală, rudă cu euforia, ne învăluie misterios, trezind în adâncul nostru, ceața.

Cine se mai roagă pentru poporul român?

Am început să ies mai des printre oameni... Printre semenii mei. Când i-am lăsat, refugiindu-mă în căldura protectoare a bibliotecii, erau debusolați, uimiți, dezorientați. Acum, când m-am întors, i-am găsit singuri. Singuri și speriați de singurătatea lor. Revoltați, dar singuri. Posesorii unor acte care le specifică naționalitatea, apartenența la un popor inexistent. Toți vorbesc despre ei! Toți se lamentează, toți par blocați într-o perioadă caducă, fără vlagă, fără curajul de a mai visa. Ce a fost, pare mai bun decât ce este, iar despre ce va fi nu îndrăznește nimeni să vorbească. O mulțime de indivizi se mișcă haotic în jurul meu întristându-mi sufletul. Nu simt nici un liant care să-i unească pentru a-i întări. Semenii mei strigă singuri, refugiindu-se în amintiri. Se ascund în trecutul lor, scormonind cu disperare după zile, ore sau clipe de fericire. Oamenii par a nu mai avea idei... Ei le așteaptă! Cineva trebuie să vină să le spună ce au de făcut... Par a nu mai fi stăpâni pe propriile lor destine, goliți de speranțe, aproape învinși... Trist este că majoritatea sunt plini de valoare. O valoare reală, construită cu greu, însă abandonată într-un colț al ființei lor, ascunsă parcă cu rușine. Nu pare o neconștientizare a acestor valori, ci o decepție care nu poate lupta singură cu dureroasa întrebare ”la ce bun?”. Un abandon? Nu. Nu încă. Breslele au aceleași răni supurânde, răni netratate, amenințate de o infecție devastatoare. Ele par a nu mai avea puterea de a-și trata singure boala, așteptând o mână cu pomadă vindecătoare. Mă întreb de ce nu ne tratăm unii pe alții... Unul câte unul, apoi doi pe patru, patru pe șaisprezece, refăcându-ne sănătatea, speranța și visul... O mână întinsă. Atât lipsește. La o distanță de un braț stă salvarea unui neam.

I-aș cere scuze lui Cioran

Am și eu o speranță: speranța uitării absolute. Dar aceasta mai e speranță? Nu e disperare? - Emil Cioran... Din ce în ce mai mult am sentimentul că trăiesc într-o țară ”stricată”. Simt în jurul meu cum mecanismul logic se destramă, deșurubându-se singur, piesă cu piesă. Totul se strâmbă, schimonosind ființa umană, denaturând adevărurile și făcând praf valorile. Pare a fi un spectacol absurd, prost regizat, prost jucat de oameni simpli, fără talent... În țara mea ”stricată” mamele își aruncă pruncii din taxi ori îi așează în pungi de plastic la liziere de păduri, dându-i drept hrană sălbăticiunilor pădurii. În țara mea ”stricată” judecătorii judecă după comenzi primite, sfidând adevărul și probele indubitabile; reguli și legi sunt abandonate fără rușine, spitale se închid, apoi se deschid, miliarde de euro dispar în vreme ce sărăcia își întinde plictisită oasele peste viețile semenilor mei. În țara mea ”stricată” bătrânii leșină înghesuindu-se la ”ajutoare” pentru a primi o pâine și o pungă cu făină, copiii se sinucid de dorul părinților plecați la muncă prin străinătăți, tinerii hoinăresc pe străzi dezorientați. Tăcerea domnește în speranțele oamenilor, iar ziua de mâine nu pare a mai fi așteptată, fiindcă ea nu poate aduce decât ceva și mai rău. În pragul iernii, scuturați de teamă, oamenii par complet debusolați. Valorile se strâng din nou în poziție de fetus, chircindu-se pentru a se salva. Nonvalorile apar din ce în ce mai lacome, mai hidoase, adevărate colonii de viermi încâlciți, care îmbracă tot ce mai conține sevă. Ura servitorilor care au mimat respect și umilință se transformă în răzbunarea specifică proștilor lipsiți de orice calitate. Puținătatea scoate la lumină doar sfidarea, nesimțirea, tupeul, voracitatea calicilor. Privim cum picioarele goale din copilărie sunt cocoțate azi pe tocuri amețitor de înalte, cum vechiturile din trecut sunt înlocuite cu haine aberant de scumpe, traistele cu genți din piele de crocodil, fasolea cu vacă de Kobe, căruța bunicului cu Bentley sau vacanța la gârlă cu piscinele din Monaco... Și toate astea se întâmplă în țara mea ”stricată”, în același timp în care oameni de valoare, stăpânii bunului simț, se sting sub o povară nemeritată. De ce? Numai Dumnezeu știe...

Vernisaj

Dacă scrisul ar putea degaja armonia sunetelor și maiestuozitatea culorilor, cu siguranță că atunci când s-ar scrie despre vernisajul expoziției pictorului Geo Zlotescu s-ar folosi nuanțele unui crepuscul însoțit de un concert pentru vioară. Petrecută sub auspiciul Societății Colecționarilor de Artă din România, inaugurarea expoziției s-a făcut într-un mod inedit, prin alocuțiunea ziaristei Camelia Stănescu. Atât în calitate de deținătoare a unor tablouri și a unor desene primite în dar de la Geo Zlotescu, cât și ca una din privilegiatele persoane care l-au cunoscut personal pe pictor, doamna Camelia Stănescu a evocat momente și amintiri tulburătoare, deschizând porțile imaginarului colectiv, invitându-ne în viața, în singurătatea și în neliniștea tristă a marelui artist. Prezentând un tablou neexpus, un portret al doamnei Camelia Stănescu pictat pe vremea când aceasta avea doar nouăsprezece ani, a materializat cuvintele de până atunci, cu o imagine care întruchipa viziunea artistului asupra conceptului de frumusețe feminină. Acest tablou putea purta orice titlu... Candoare, Puritate, Uimire, Acceptarea unei lumi neînțelese încă sau pur și simplu, Căutare... El însă nu avea nici un nume, lăsând doar ochii fetei din portret să scufunde în osteneală, mintea privitorului. Ziaristul Dan Ursuleanu, cel de-al doilea orator, colecționar al unor lucrări ale lui Geo Zlotescu și un apropiat al acestuia, a prezentat un scurt istoric al vieții pictorului, developând imaginea unui artist pe nedrept învăluit de uitare. Complexitatea lui Geo Zlotescu este surprinzătoare. Om de mare cultură, un iubitor împătimit al cărții, el nu s-a limitat numai la devenirea sa, din punct de vedere intelectual. A depășit granița lecturii, scriind povești pentru copii. S-a cufundat în reverie, ilustrând Florile răului, ale lui Charles-Pierre Baudelaire, Insula pinguinilor, Anatole France sau Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu. Aceste ilustrații impresionante, nepublicate și necunoscute publicului, apar pentru prima dată într-o expoziție. Subliniind talentul și profunda sensibilitate exteriorizate în lucrările lui Geo Zlotescu, domnul Dan Ursuleanu și-a cumpănit cu greu admirația între pictura și desenele cu care ne-a fost îmbogățită arta plastică, de prea puțin cunoscutul pictor. Ca o pecete definitivă și irevocabilă, discursul domnului Vasile Parizescu, fondatorul și președintele Societății Colecționarilor de Artă din România, a descătușat dreptul la gratitudine al celui care a suferit într-un prizoneriat al solitudinii, abandonat în umbrele uitării, pedepsit prea mult și prea greu de insensibilitatea istoriei. Rafinamentul, competența și senzorii artistici ai pictorului, desenatorului și colecționarului de artă, Vasile Parizescu, au deschis ușile unei expoziții elegante, plină de armonia și sobrietatea unei lumi între lumi. Tablourile? Par să-și fi ales singure locul, lipindu-și trăirile de pereții plini de legendă ai luxosului Palat Suțu... Portrete, Autoportrete, Doamnă cu umbrelă, Eterna Evă, Arlechin... Natură moartă... Don Quijote, Florile răului... Autoportretele, făcute în diferite momente ale vieții, alcătuiesc sub privirile vizitatorului, conturul unui destin care se asprește, redat prin linii revoltate, mature, aproape acuzatoare, dar niciodată învinse. Un arlechin, autoportret, ascunde poate cel mai bine, profilul pictorului Geo Zlotescu. Costumul unui personaj, din vechile comedii italiene, colorat cu exuberanță în verde și galben, ține captiv un om care se vrea liber... Neputința și disperarea îi încleștează maxilarele, iar furia îl determină să picteze mai multe x-uri negre peste veselia prefăcută a culorilor. Pare a fi o încercare de a sfâșâia strânsoarea unui trup artificial, nedorit. Sau poate, închiderea lui, în lumea nemișcată a picturii. Femeia, în crezul și în așteptările lui Geo Zlotescu, are finețe, delicatețe și cultură. Femeia se plimbă, privește, citește, femeia așteaptă sau poate îl așteaptă doar pe el, o Dulcinea del Toboso, nobilă și frumoasă, plămădită și păstrată în imaginarul artistului, scăpată când și când pe pânza unui tablou. Natura moartă, cel mai adesea, înfrățește flori și fructe, ca o esență a frumosului desăvârșit. Pasul dintre gingășia florilor și robustețea fructelor se face prin culori îngemănate, ascunse în natura care nu le va lăsa nicicând să moară, ca o replică fermă a nedreptei definiții date acestui tip de tablouri. Parisul, locul care i-a catifelat talentul, apare în lucrările artistului ca o amintire neprețuită, o nostalgică perioadă revolută, o vacanță liniștită și însorită a unei vieți care s-a consumat apoi în ceața plumburie a neliniștii... Pont Neuf, Peisaj din Paris, Peisaj la Versailles, sunt adevărate șoapte ascunse sub liniile unor desene în tuș brun și înviorate cu creion colorat. De dimensiuni mici, ele par a tăinui o practică alchimică, prin care pictorul a obținut pentru sine, elixirul fericirii. Întreaga expoziție este un caleidoscop al unei vieți prinse între ramele tăcute ale unor tablouri, o mică istorie a unui om, care sufocat de frumusețea lumii, a strigat prin culoare. Arlechinul a jonglat cu cea mai profundă exteriorizare a creativității umane, așezându-se spre odihnă, în galerie. Iar numele acestui om este Geo Zlotescu, pictor printre pictorii care au dreptul la toată considerația iubitorilor de artă plastică. A. C. Pahomi Scriitor

Omului cărții, adio...

În fiecare zi (Romulus Vulpescu) În fiecare zi, ne batem joc De pasari, de iubire si de mare, Si nu bagam de seama ca, în loc, Ramîne un desert de disperare. Ne amageste lenea unui vis Pe care-l anulam cu-o sovaire; Ne reculegem într-un cerc închis Ce nu permite ochilor s-admire; Ne rasucim pe-un asternut posac, Însingurati în doi, din lasitate, Mintindu-ne cu guri care prefac În zgura sarutarile uzate; Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, Pe-o nepermis de joasa treapta trista: Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu, Ca sa mai stim ca dragostea exista. În fiecare zi, ne batem joc De pasari, de iubire si de mare, Si nu bagam de seama ca, în loc, Ramîne un desert de disperare. ‎"Clipele tinere şi idolatre. Încă mi-e sete - plină e cana? Părul tău flutură prin amfiteatre... Timpul reţine-l: scade, Ileana." (Romulus Vulpescu - Evocare)

Văduva

Seara... Prima seară a singurătății coboară lin, aproape hoțește, crezând că o poate învălui pe Ofelia, ca o tainică și umedă apă... Liniștea, întovărășită de întunericul care intră pe fereastră, tresare la intervalele scurte ale unui orologiu care împarte timpul. Tic-tac, tic-tac... Femeia stă dreaptă pe un scaun lipit de peretele odăii, cu ochii fixi, pierduți în mreaja nedumeririi. Pare a nu înțelege nimic din ceea ce i se întâmplă. Stă de ore întregi în același loc, parcă și-n aceeași poziție, privind un spectacol bizar, desfășurat în propria-i casă. Oameni mulți, rude și prieteni, au însoțit-o la început tăcuți, apoi vorbind în șoaptă și din ce în ce mai tare, pe drumul de la cimitir spre casă. I-au intrat în sufragerie, i s-au așezat la masă, au mâncat, după care au plecat pe rând, trecându-i prin față, spunându-i cuvinte fără sens pentru ea... Iar acum, liniște. Prea multă liniște... Visa? Era pe scena unui teatru absurd, într-o pauză dintre două acte? Singurul spectator al unei teme atât de profunde? Auzise de teatrul de apartament, însă nu-și amintea să-și dat acordul pentru ca această tragedie stupidă să fie jucată în casa și-n viața ei. Și de ce acceptase tocmai Octavian rolul acela macabru, fără să-i spună nimic, fără să o pregătească într-un fel sau altul? Aștepta cuminte terminarea acestei reprezentații stupide, decisă să-i reproșeze lui Octavian lipsa de imaginație în alegerea unei teme teatrale. E drept că totul fusese bine jucat, atingând uneori limitele autenticului, însă forțase prea mult sensibilitatea ei. Ce demon îl îndemnase să-și aleagă tocmai rolul mortului? De unde până unde avea Octavian veleități de actor, el, care se arăta mereu plictisit de teatru? Ce farsă mai era și asta? Și de ce nu deschidea ușa acum, morocănos și nemulțumit așa cum era întotdeauna? De ce nu apărea să reproșeze ceva, lamentându-se pentru orice fleac? Ofelia era obosită. Foarte obosită și năucită peste măsură. Nu-l va mai aștepta. Se va duce la culcare, singură, așa cum se întâmpla de câțva ani buni. Oricum, Octavian va găsi ceva de făcut chiar și la această oră, iar Ofelia nu avea puterea de-a comenta spectacolul sinistru pe care-l inventase tam-nesan bărbatul ei. Auzi! Să-și regizeze moartea... Ce tâmpit!...

LA MULȚI ANI, MIHAI!

Fiul meu împlinește astăzi 33 de ani! Sunt o mamă foarte fericită!

Noaptea minții...

Seara a durat câțiva ani buni... Ciudați, întortochiați, dezordonați, neînțeleși... Nimic din farmecul tainic al crepusculului, nimic din parfumul serilor de vară ori din misterul ceții coborâte peste lacuri, iarna... Nimic. Seara minții a adus doar o chinuitoare nedumerire peste vieți. Deșertăciunea făcea pași peste fiecare clipă, nelăsând firescul să se așeze spre odihnă. Totul era în neorânduială și nimeni nu înțelegea de ce... Acum este de înțeles. Seara care a durat câțiva ani buni a fost covorul așternut la picioarele unei nopți a minții. Bezna ei, după ce a întunecat gândirea, a coborît spre suflete, încet, încet... Negrul a îmbrăcat în doliu speranțele, visele, îndrăznelile, a închis poarta stelelor, a întinat fața lunii... Abisul stăpânește acum... Cât timp? Dar cine poate înțelege mesajul vălurat al unei nopți venite de dincolo de lumea văzută ? Poate asistăm fără știință la nașterea unei alte lumi... O nouă Facere, nepătrunsă de mintea omenească, o Cină de taină, la care se spune șoptit, că puțini vor fi cei care vor mai vedea vreodată lumina... Iar întunericul apasă și doare cumplit, istovind clipele și condamnând la moarte nădăjduirile... O fi trecut miezul de noapte?

Un Jack, un Jean, un Henri

Trăiam o experienţă nouă, copleşitoare, în care viitorul apărea sub forma unei insule plină de soare, cu nisip fin, palmieri umbroşi... Oare voi mai scrie? Nu cred! În fond şi la urma urmei, pentru cine scriu eu? Meseria asta e ca un chiuretaj... O operaţie în orb... Muncesc ca prostul pentru a sădi semninţe de idei pe lună! Stau cocârjat peste cuvinte, le pritocesc de mă apucă ameţeala, gâfâi, transpir, sufăr sau mă înalţ, alerg cu mintea după şoapte, apoi, închei cu fraze pline de tâlc, şi? Umblu cu manuscrisul sub braţ, bat din poartă în poartă, ostenesc lămurind tot felul de ciudaţi, apoi plec mai departe, căutând un om care să înţeleagă un lucru aproape jenant de simplu – că fără aceste biete cărţi, o societate, moare! Noi, cei care scriem ca nişte idioţi, am devenit bieţi cerşetori... Am intrat într-o competiţie bizară, cu importul. Suntem ca roşiile de grădină, cu gust şi cu miros autohton, dar n-avem dimensiunile standard, adică, nu suntem toţi la fel! Vapoarele aduc acum cultura. Un Jack, un Jean, un Henri... Dacă eşti un escu, te-ai ars! Iar dacă ai totuşi şansa să publici, eşti plătit ca ultimul salahor... Nu-i mai înţelept să îmi văd eu de treabă? Auzi! Prin cultură pecetluim fiinţa naţională, aşa cum este ea. Să garantăm viitorimii că are de ce să-nalţe capul? Prostii! S-a dat pauză gândirii... Iar eu, încăpăţânat ca boul, stau în banca clasei mele şi-mi fac temele, aşteptând un profesor care nu va mai veni niciodată, pentru a mă asculta. Mai bine plec pe insula aceea, stau în hamac, cu ghirlande de flori în jurul gâtului, îmi admir chiloţii coloraţi, beau cu paiul şi mângâi şolduri voluptoase... Consum produse străine, neproducând nimic! Nici măcar, gânduri!... Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Merg şi gândesc...

Mergeam pe străzi, din ce în ce mai grăbit, lăsând în urmă întreaga suferinţă care se aşezase comod pe strada noastră. Era prea multă, prea densă, prea nedreaptă. Mergeam, căutându-mă pe mine, cel de dinaintea blestematelor întâmplări... Ştiam că sunt pe undeva, alungat de aceste necazuri, ascuns, rătăcit, speriat. Voiam să vorbesc cu mine, să-mi alin suferinţa, să mă asigur că toate vor trece şi viaţa mea va intra în normal. Într-un normal modificat de o realitate bizară, care a vrut ca totul să se petreacă aşa. Tributar al gândurilor iscoditoare, mă întrebam ce lecţie este aceasta, ce se aşteaptă de la mine să înţeleg... De ce iubirea şi bucuria mi-au fost alungate atât de brutal, la ce-mi trebuie mie golul acesta uriaş pe care-l simt lărgindu-se din ce în ce mai mult în fiinţa mea? Omnia mea mecum porto... Port după mine tot ce e al meu... Dictonul latin îmi tot dădea acest răspuns, de câte ori mă întrebam ce voi face de acum înainte. Port după mine tot ce e al meu... Atât! Atât sunt, atât am, nimic mai mult, nimic mai puţin... Cât adevăr!... Sunt doar o fiinţă cu contur. O formă materială în Univers, o hoinăreală condiţionată de timp, un biet pitic cu vise de titan. Eu sunt tot ce am! Nici stradă, nici casă, nici cărţi... Nici măcar prieteni... Eu şi numai eu sunt viaţa mea... Atât! Eu sunt cel care înghesui în mine, ambiţii, pofte, dorinţe... Eu sunt cel care-mi forţez limitele, încercând să dau un nume fals acestei existenţe, silindu-mi astfel gândurile să fugă mereu de dictonul latin. M-am oprit în mijlocul drumului şi m-am privit. De sus până jos. Ăsta sunt! Cu mine trebuie să trăiesc de acum încolo. Pe mine trebuie să mă suport, pe mine trebuie să mă cunosc, cu mine trebuie să-mi petrec timpul. Poate că a venit vremea să conştientizez în adevăratul sens al cuvîntului, că existenţa unui om nu este o irosire. Poate că aceste teribile întâmplări mi-au fost date, tocmai pentru a mă aspira din exterior spre interior şi nu invers... În fond, eul meu a început să se autodefinească, stabilindu-şi un sens al identităţii, atunci când, în adolescenţă, a reuşit să cunoască limpede, relaţia dintre fiinţa mea interioară şi lumea exterioară... Procesul acestei comunicări continue, dintre interior şi exterior – reluări şi eliminări –, mi-a remodelat în mod conştient întreaga personalitate. O fi importantă adaptarea la condiţiile schimbătoare ale lumii exterioare, dar şi mai importantă e identificarea şi selecţia acelor condiţii care afectează în mod direct evoluţia mea ca individ. Trebuie să existe un punct al conştiinţei prin care să-mi pot descoperi rolul meu creator, în cadrul scenariului în permanentă schimbare care mă aşteapta în viaţă. În interfaţa dintre fiinţa mea interioară şi lumea exterioară, cu care aceasta trebuie să se confrunte, o singură fisură ar trebui să existe... O singură fisură ar trebui să aibă fiinţa mea... Doar una. Un spaţiu infim prin care să alunece spre exterior, o mare iubire. De ce? Fiindcă ea mă îneacă pe dinăuntru... Se joacă în trupul meu ca un izvor necontenit, umflându-şi debitul la fiecare durere ori bucurie. Parcă mi-e şi ruşine să recunosc că orice manifestare a frumosului o declanşează, deopotrivă cu orice înfăptuire a unei nedreptăţi. Şi, atât frumosul, cât şi urâţenia nedreptăţilor au feţele multiple ale sclipirilor de pe suprafaţa unei ape, ştearsă de mâna nevăzută a soarelui. Acum, cred că doar asta mi-a rămas... Să iubesc, fără a mai aştepta iubire... Fiindcă ea a plecat o dată cu Cristina, adunându-se în răcoarea unei statui de piatră. S-a ascuns într-o formă minerală, închizând un cerc al evoluţiei. A lăsat doar izvoare prezente în fiecare om, cărora le-a venit vremea să dea, fără să mai primească. Mi-e greu. Mi-e teribil de greu... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Viaţa noastră se numeşte simplu, haos...

Într-o societate normală, politicul nu interesează pe nimeni vreme de patru ani. Breslele îşi văd de treabă, concentrându-se pe menirea şi pe proiectele lor. Oamenii construiesc, ridicând nivelul societăţii, modelând viitorul în cadrul unor direcţii alese prin vot democratic, de o majoritate. Un cadru orientat spre dreapta ori spre stânga, limitează derapajele care pot diviza energiile creatoare. Simplu! E cât se poate de simplu... O dată la patru ani se face bilanţul, analizându-se progresul respectivului sens. Dacă rezultatele arată o direcţie benefică, se merge înainte, dar dacă se dovedeşte că acea societate nu are osatura necesară pentru a susţine un astfel de proiect, se schimbă. Bilanţul se face atât la nivel global, cât şi la nivel individual. Campaniile electorale sunt bazate pe promisiuni. Pe ceea ce ar urma să se întâmple. Însă, fiecare individ trebuie să privească înapoi, înainte de a-şi alege viitorul celor patru ani care urmează. Trebuie să-şi cerceteze propriile progrese, asumându-şi clasica diferenţă dintre vrut şi putut. De exemplu, el a vrut să-şi construiască o casă. Un proiect firesc. Rezultat, zero! A muncit zi de zi, făcându-şi cu seriozitate datoria. Însă, nu a reuşit nici măcar să toarte o fundaţie... El şi-a făcut datoria faţă de societate, dar aceasta nu. Concluzia? Cadrul şi condiţiile au fost greşite. Trebuie o schimbare fără întârziere, fiindcă patru ani din viaţa lui s-au dus pe apa sâmbetei. Patru ani pe care nimeni, niciodată, nu-i va mai da înapoi! În societatea noastră, politicul, fiind necoagulat, s-a scurs prin şi printre majoritatea breslelor. Toată lumea are veleităţi de politician... În toate mediile găseşti reproşuri şi soluţii, toţi s-au specializat în păreri. S-au produs identificări între funcţii şi persoane, pierzându-se sensul, rolul şi rostul instituţiilor. Hemoragii verbale au secătuit forţa unei societăţi, vlăguind-o şi vulnerabilizând-o... Profesorii, doctorii, inginerii, au vorbit, în loc să-şi facă nobilele profesiuni. De ce? Fiindcă politicul, acel cadru necesar, în loc să le ofere climatul firesc, le-a bulversat existenţele, dezechilibrându-i, obligându-i să se ocupe de bucata de pâine a fiecărei zile, umilindu-i şi ostenindu-i. Toţi ştim că a venit momentul să se termine cu acest simulacru de „protecţie” politică! Toţi ne sufocăm în faţa unei nedreptăţi care se joacă cu seturi de patru ani din vieţile noastre. Vrem liniştea necesară creaţiei. Atât! De restul suntem capabili să ne ocupăm şi singuri. Preşedintele tău ţi-a promis un trai bun... Fără să-ţi spună la timp că va alunga liniştea şi va împrăştia haos... Este cu adevărat un om politic? Nu! Dex-ul, dragul de el, ne explică limpede: HÁOS, haosuri, s. n. 1. Stare primitivă, de neorganizare, (...) un amestec confuz, (...) stare de dezordine. Stare generală de mare confuzie, dezordine mare, învălmășeală, neorganizare. Doar ordinea i se poate opune... Iar tu, omule simplu care munceşti, indiferent cine eşti, indiferent ce meserie ai, găseşte-ţi o clipă de răgaz şi fă-ţi bilanţul. Asta ţi-ai dorit? Mai vrei? Foto Trilulilu

Mulţumesc tuturor celor care mi-au trimis astăzi un gând şi/sau o floare. Chiar dacă ziua mea a "încins" o ţară întreagă (41 de grade!), gesturile voastre mi-au răcorit sufletul. Este foarte plăcut să ai o mulţime de prieteni! LA MULŢI ANI şi vouă! Foto Clark Little

Planeta

Era deja seară sau poate era noapte. Veta stătea lângă mine şi mă privea cu nemărginită dragoste şi milă. Chipul ei lipsit de frumuseţe, părea anulat de căutarea caldă şi blajină a celor doi ochi şaşii, care în refuzul lor de a se alinia, aveau totuşi puterea de-a iubi. – Ema, nu te speria, spuse şoptit. Am adus-o pe Planeta ca să te vadă... Popa e prea tânăr şi prea cult în cap, ca să înţeleagă ce se întâmplă aici... Lângă perete, o ţigancă bătrână fuma liniştit, dintr-o pipă. Avea părul sur, înceţoşat şi nefiresc de lung, legat peste creştet cu o basma înflorată. Grele salbe de aur îi striveau parcă pieptul gras, mărginit de liniile unui ilic. Cu ochi negri, înspăimântător de negrii, ca două găuri adânci, pierzătoare, mă privea. – Haide, fă Planeto, fă-i de deochi sau de ce oi ştii şi tu, continuă Veta făcându-i un semn femeii. Priveam nelămurită scena din faţa mea, amuzându-mă în secret, dar pândită şi de o teamă confuză. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că trăiesc cu adevărat toate aceste întâmplări, desprinse parcă din regia unui film sau paginile unor romane citite cândva. Ceva din mine îmi dicta să mă revolt, dar curiozitatea deveni mult mai puternică, supunându-mă. Ţiganca se apropie de pat. Mirosea urât, a lemn ars şi haine nespălate. Îi dădu pipa Vetei, apoi întinse mâinile deasupra mea, plimbându-le încet de-a lungul întregului meu corp. O dată, de două ori, trei, patru. Se opri. Se opri deasupra pântecului şi începu să balanseze uşor palmele. Nu mă atingea, dar simţeam ciudate furnicături în stomac. Ţiganca închise ochii. Buzele i se mişcau în cuvinte numai de ea ştiute, şoptite şi intonate cadenţat. Până la mine ajungeau crâmpeie răzleţe, lipsite de noimă sau de înţeles. Plimbă mâinile, oprindu-le deasupra capului meu. Satura hosti, Blesta, Rebis, desluşeam printre şoaptele din ce în ce mai alerte. Respiraţia bătrânei se accelera, apoi parcă se oprea, revenind la normal. Mă amuzam, necrezând o iotă din toate prostiile astea ţigăneşti. Bătrâna deschise ochii. Mă privea, fără să-i pot desluşi nimic în privire. Scoase ceva din buzunarele ascunse în faldurile fustei. Ţinea pumnul strâns. Şi-l duse la gură, şoptind, la ureghe, ascultând, apoi deasupra pieptului meu aruncă ceva ca la jocurile cu zaruri. Erau nişte boabe. Rosti scurt: hex! Privi. Strânse în grabă boabele, luă pipa din mâna lui Veta şi se întoarse pornind spre uşă. Se opri în prag, apoi veni glonţ spre mine şi-mi puse mâna pe piept, apăsând uşor locul în care stătea ascunsă piatra lui Tudorel. Se uită la mine cu ochi goi, înspăimântători de goi. Plecă. Veta o luă iute după ea. – Stai, Planeto, unde pleci aşa? spuse femeia ajungând-o din urmă. – Veto, scapă de asta cât poţi de repede. E de rău. Io nu pot s-o ajut şi chiar nu ştiu cine poate... Şaitan o ţintuieşte cu ochii p-asta, fă! Am auzit foarte clar cuvintele ţigăncii şi chiar dacă se voiseră şoptite, fuseseră rostite cu o iritare şi cu o teamă ce le făcuseră să ajungă până la mine. – Mai încet, Planeto! Eşti nebună? Mă sperii, zău aşa... Ce tot spui acolo? Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Omar Khayyam

Au trecut zile... Multe, puţine, nici nu mai conta. Baltazar nu se arăta. Lucra ca un nebun, lovind în piatră, asculta Beethoven sau Bach. Eu lucram la definitivarea unei teme a fericirii în viziunea lui Omar Khayyam, de acum o mie de ani... „Eu sunt minunea lumii, spunea ieri trandafirul. Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere? Cânta privighetoarea şi repeta zefirul: O zi de fericire un an de lacrimi cere”... Băiat sensibil, Omar ăsta... Şi-mi mai dădea şi multă bătaie de cap, fiindcă mă pierdeam adesea printre catrenele lui profunde. Păi, cum să nu poposeşti printre cuvinte, gândind despre aceleaşi lucruri, peste mia de ani? „Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine. Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne. Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar, Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.” Şi chiar dacă nu sunt un băutor, cu Omar Khayyam mi-ar fi plăcut să stau la o cană cu vin... Nu, nu!.. La un ulcior cu vin, căci „trupul tău care mi-e astăzi, Cel mai iubit dintre limanuri, Va fi un biet ulcior din care, Vor bea drumeţii pe la hanuri.” Şi nu ştiu de ce, mereu îmi imaginez un vin dulce, parfumat, gălbui transparent, răcorit de pereţii reci ai unui ulcior de lut nears. Iar pe Khayyam îl văd stând cu coatele sprijinite de o masă din lemn, cu chip bronzat şi ridat, cu un zâmbet trist, undeva lângă Nişapur. Şi trebuie să fie crepusculul unei zile toride, care se retrage alene, lăsând locul unei nopţi cu cerul plin de stele. De ce? Pentru ca Omar Khayyam să-mi vorbească despre observatorul astronomic pe care l-a construit alături de alţi înţelepţi ai vremii, despre lungimea anului solar sau despre calendarul mult mai exact decât cel gregorian, acceptat în Europa, patru secole mai târziu... Şi vinul să curgă, pe gât, pe barbă, pe masă... Să curgă pe pământul bătătorit de sub tălpile noastre, întorcându-se hoţeşte în adâncurile de unde a venit. Iar Omar să nu-l bage în seamă, ridicând spre înalt braţul cu care să-mi arate stelele care numai lui i-au vorbit. Poate că de acolo au venit spre lumea noastră, vibraţii pe care noi le-am numit simplu, fericire... Fericirea!... Filosofii pe care-i tot deranjez eu, au analizat-o în fel şi chip. I-au atribuit tot felul de interpretări, care mai de care mai sofisticate, dar fericirea a impus tuturor un numitor comun, acela de bine. Şi eu, ca orice om, adulmec acest cuvînt, încercând să fiu cât mai aproape de adevăratul lui sens. Însă, în ultima perioadă, asociez tot mai mult fericirea cu natura... Şi asta în urma unui gând stânjenitor de simplu... Natura nu se autodistruge, domnule! Este distrusă, fără ca ea să vrea acest lucru... Ideea mi-a venit într-o zi de vară, când peste oraş s-a năpustit o furtună teribilă. Se va spune desigur, că şi furtuna este un fenomen natural, nu? Ei, da, dar nu la asta se raportează fericirea mea! În timpul furtunii priveam din confortabilul meu fotoliu de lângă fereastră, teiul bătrân din grădină. Era ciufulit de rafale, i se aplecau crengile ameninţător, ba unele i-au fost chiar rupte... El îndura neputincios, aşteptând împreună cu mine potolirea stihiilor. După încetarea furtunii s-a liniştit, adunându-şi la loc tăcerea cu care-şi trăieşte demn zilele. M-am gândit atunci la mulţimea iernilor care i-au trosnit crengile, la arşiţele verilor care i-au ars frunzele... La durerile, la spaimele lui... Însă, niciodată n-am auzit de sinuciderea unui tei! De autodistrugere... Teiul meu trece cu măreţie peste toate, tace, ca un înţelept care a descoperit la vreme ce este adevărata fericire şi de ce merită să îndure totul pentru a o retrăi. El aruncă peste lume inconfundabilul parfum, presărând pe pământ flori delicate, ca pe nişte ofrande aduse acestei vieţi. Şi atunci m-am gândit că el ştie mai bine decât noi ce este fericirea... La poartă am o salcie uriaşă, cu plete verzi... Printre ramurile ei, Baltazar a agăţat clopoţei de vânt... Orice adiere îmi aduce un spectacol de sunet şi culoare... Şi salcia cunoaşte secretul fericirii, încercând să mi-l transmită de câte ori trecând pe sub ea, mă mângâie cu crengile-i subţiri şi lungi. Ea ştie cât de mult scormonesc printre întrebări, martoră fiindu-mi, pentru că mă priveşte curioasă în zori de zi, când stau la birou şi lucrez. Şi aşa, pot spune despre orice fir de iarbă... Toate ştiu ceva ascuns în muţenia lor misterioasă... Prea le îndură pe toate domnule, nereacţionând... Fragment din Filosof de ocazie, roman în curs de publicare.

PRINCESSA ANISIA

Viaţa este o poveste... Pentru mine este o poveste frumoasă, care începe în fiecare dimineaţă! LA MULŢI ANI, PRINCESSA ANISIA! Astăzi este ziua ta, o zi coborîtă pe pământ doar pentru a se minuna de zâmbetul tău...

Noi nu iubim pe nimeni...

Eu am părăsit de ceva vreme, certitudinile. Poate, fiindcă am încercat să înţeleg tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Poate am încercat să accept că-n iubire, cuvintele şi-au cam pierdut sensul. De fapt, noi nu iubim pe nimeni, ci doar ne căutăm în ceilalţi. Ne proiectăm aşteptările, imaginile, visele, vrem să ne umplem cavernele cu şi prin celălalt. Suntem întorşi cu spatele spre sufletele noastre şi rătăcindu-ne, acuzăm. Toţi suntem incompleţi, nu atât prin lipsurile pe care le resimţim, cât prin adormirea conţinutului nostru. Căutăm în celălalt, ceea ce nu putem activa în noi, conştienţi fiind de prezenţa acelui ceva ce ne frământă, fără să ne dea pacea întregului. Dumnezeu ne-a plămădit întregi, iar de atunci, nu ne-am divizat niciodată. Am dus în noi, cu preţul istoriei umane, atât bărbatul, cât şi femeia, androginul acela, pe care azi, ne minţim că-l căutăm. Separarea bărbat-femeie a dat componentele unui laborator biologic, necesar „înmulţirii”, reproducătorul Totului uman. Bărbatul e puternic. Dar bărbatul e şi slab. Este protector, dar are şi el nevoie de protecţie; dăruieşte, dorind să primească; cheamă, aşteptând să fie chemat; vânează, lăsându-se pradă vânatului…vânătorul vânat. El conţine ceea ce caută, dar are nevoie de nişte stimuli, pentru a-şi activa conţinutul. La fel, şi femeia. Identic. Dar, oamenii greşind, îşi aleg dirijorii nepotriviţi simfoniei lor. Îi aleg astfel, din nerăbdare, din necunoaştere de sine, din interese, din ambiţii meschine, din laşităţi sau din comodităţi neiertătoare, care vor declanşa firesc, o chinuitoare dizarmonie. Ascultam cu mare atenţie şi mă uimea teoria Evei. Deja în mine, se declanşase o avalanşă de întrebări, dar promisesem că nu o întrerup. – Uriaşul OM devine un pitic. La început, o nemulţumire i se înfige în cuget, inconfortabilă şi sâcâitoare ca o cange, dar nu înţelege de ce lângă el se află o fiinţă care nu intră în rezonanţă cu gândurile lui, de ce nu iese în întâmpinarea aşteptărilor, de ce nu dă ceea ce el aşteaptă să primească, de ce nu-l completează acolo, unde singur îi este prea greu să ajungă. Dar uită sau poate nici nu-l duce gândul, că nimic nu-i este imposibil, că totul se poate, că tot ce simte se poate împlini, dar cu şi prin conştientizarea acestor lucruri. Greşeala este totdeauna, în cel nemulţumit. Dar când, însă câţi vor să gândească asta, cine-şi asumă eşecul strict personal, eroarea săvârşită ? Pot numai cei ce au curajul penitenţei, cei care se întorc cu faţa spre ei, se privesc, recunoscând în tot ceea ce văd, frumosul şi urâtul, bunul şi răul, curajul şi frica, puterea şi slăbiciunea. Numai atunci, când vanitatea poate fi orbită, Omul se poate observa pe sine. Cel mai tare, Omul se teme de el. Eva vorbea privind în jos, concentrându-se parcă pe cadenţa paşilor noştri, părea că-şi vorbeşte mai degrabă sieşi, încercând să se convingă. Fragment din romanul Ademenirea, 2006

Şerban Ionescu

Ca actor, ultima dată l-am văzut pe scena Teatrului Naţional. Juca în rolul lui Pierre, alături de Horaţiu Mălăele, în cunoscuta piesă Dineu cu proşti. O oră şi patruzeci de minute cât a durat spectacolul, cei doi au făcut o sală arhiplină să-i urmărească cu o plăcere pe care numai marii actori o pot transmite. Aplauze? Multe, multe, multe... Vestea îmbolnăvirii marelui actor în urma unui incident atât de stupid a cutremurat lumea iubitorilor de teatru. La început ne-a întristat. Apoi, liniştea decentă impusă probabil de marele actor, ne-a îndepărtat de drama lui. Acum? Aflând de tragedia cu care luptă acest om, ne-am înfiorat. Ne-am revoltat, acuzându-ne de o indiferenţă de neiertat. Suferinţa oricărui om nu are voie să ne lase nepăsători, însă, atunci când cel lovit este atât de cunoscut, când ne-a obişnuit cu imaginea unui om puternic, plin de energie şi de talent, drama pare a fi şi mai mare. Luni de zile a zăcut pe paturi de spital, pendulându-şi sufletul între viaţă şi moarte. A privit pe ferestre din ce în ce mai îndepărtate, ritmul naturii. A ştiut că dincolo de pereţi suntem noi, cei sănătoşi, noi care ne trăim clipele, irosind darul normalităţii. El, Şerban Ionescu, aşteptând o minune în ţara nimănui şi-a făcut probabil de nenumărate ori, bilanţul. A devenit spectatorul unei piese absurde, piesă în care actori am fost noi, cei care am uitat să ne ocrotim valorile... Acum, după atâta suferinţă, se pare că societatea s-a trezit. Noul guvern intervine, dându-ne speranţe. Şerban Ionescu va fi dus la Viena pentru a fi salvat! Îl aşteptăm să se întoarcă sănătos, iar noi stând cu capetele plecate vom fi ruşinaţi de trădarea noastră. Iartă-ne maestre! Fi mai presus decât noi şi întorcându-te pe scenă, ne vei aminti mereu că o valoare a culturii româneşti, nu piere nici întunecată de ignoranţa noastră. Aplauzele îţi aparţin şi te aşteaptă...

Rătăcind...

Începusem să mă plictisesc. Nu prea ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc sau cum să fac pentru a simţi că trăiesc cu adevărat. Nimeni nu mă aştepta, nici măcar familia pe care tocmai o părăsisem, conformându-se dorinţei mele de a nu mă căuta, mai mult din comoditate cred, decât din respect. Acum, mă amuzau temerile mele şcolăreşti din momentele în care-mi făceam bagajul, frica pe care o simţeam atunci când, privind în toate părţile, încuiam uşa poate pentru totdeauna. Mă întrebam ce reacţii or fi fost în casă, seara, când toţi s-au întors şi în locul mesei puse, au găsit un bilet. Nu ştiu de ce nu am nici o îndoială că nimeni nu a plâns, că nimeni nu s-a simţit vinovat de ceva; poate au fost doar regrete sau chiar enervări, legate de lipsa celei care-i chema la masă. Chiar dacă mă dojeneam că sunt prea aspră cu bărbatul meu, care din punct de vedere formal nu putea fi acuzat de nimic, cu fetele mele, cărora – iubindu-le cu disperare – nu le puteam cere mai mult decât ştiusem să le cer, aveam certitudinea că nu mă înşel. Cunoşteam mult prea bine atmosfera casei, preocupările fiecăruia, egoismele pe care nu fusesem în stare să le elimin în lunga lor perioadă de formare. Fusesem şi încă eram vinovată de toate acestea şi nu-mi dădeam dreptul de a-i acuza. Oricum nu aş fi putut s-o fac, chiar dacă aş fi fost îndreptăţită, pentru că erau parte din viaţa mea, erau membrii familiei mele, bună sau rea, dar a mea. De fapt, mă confruntam cu o profundă criză personală pe care nu eram în stare să o guvernez, iar atunci când am simţit că mă sufoc, am evadat, fugind. Am lăsat totul, vrând să afund în întunericul trecutului, propriile mele eşecuri. Acum, rămasă numai cu mine, eram decisă pentru prima oară în viaţă să mă întâlnesc cu propria-mi persoană, să evaluez reala mea personalitate, să cântăresc cu detaşare plusurile şi minusurile pe care le conţin. Eram vizitată de gânduri lacrimogene care mă postau inevitabil pe strapontina vieţii, mă tot victimizam, căutând mereu sursa nefericirii mele în exterior. Dar dacă ea îşi făcuse culcuş perfid în adâncul sufletului meu? Numai aşa, având curajul şi puterea de a epura totul din viaţa mea, păstrându-mi doar ascunzătorile gândurilor şi întorcându-mă, voi înţelege poate unde am derapat şi când. De ce, având tot ce putea sta la baza fericirii, eram din ce în ce mai tristă, mai pustiită, mai nefericită. Destinul îmi oferise până şi această formă rară de răsfăţ, posibilitatea de a-mi cumpăra fericirea. Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Terapie

Simţeam o nevoie aproape nebună de muzică. O baie de sunete, o scufundare, dacă nu chiar, un înec. M-am repezit la raftul cu discuri. Tremuram ca un drogat care-şi pregăteşte o doză blestemată de fantasme. Căutam, neştiind exact cine-mi înţelege tulburarea, ce compozitor a vizitat infernul prin care rătăceşte acum sufletul meu. Îmi trebuiau valuri ademenitoare şi ipocrite, care să mă piardă în profunzimea celui mai întunecat ocean, să mă ducă într-un jos neatins de mintea omenească, să-mi comprime gândurile până la o explozie care m-ar arunca din nou spre soare. Bach!... Călăul durerilor mele... Johann Sebastian Bach... Toccata! Toccata şi Fuga în D minor... Nelinişte, frământare, tulburare... Căutare zadarnică... Spaimă... Ispitire... Orga... Cel mai impunător şi mai cutremurător instrument... Cel care are curajul de-a fura aerul, plimbându-l dincolo de limitele respiraţiei umane... Acolo, în taina neagră a unor tuburi reci, se plămădeşte viforul, se naşte tornada sufletului meu, devastatoarea zdrenţuire care doare teribil. Simt, cum învârtindu-mă ca o suveică, cobor, cobor, atingându-mi întreaga fiinţă de pereţii neprimitori ai unei tubulaturi haotice... Cad şi cad tot mai mult în adâncul sufletului meu, aspirându-mă pe mine însumi... Iar atunci, când porţile iadului se văd, apare o mişcare inversă... E Mozart... Pianul îmi dă câteva clipe de plutire... Concertul nr. 21, Andante... Simt aripi... Ceva mă ridică, legănându-mă lin... O spirală... O înălţare... Mi-e bine... Sper... Am curajul să cred că femeia misterioasă îmi va aparţine... Va fi unită în eternitate, cu inima, cu crezul, cu trupul şi cu sufletul meu... Acordurile finale par să-mi certifice trăirea... Dar... Ludwig van Beethoven... Există Beethoven... Cu acea blestemată Simfonie nr. 5, pe care mi-o aleg întotdeauna! Este cea care-mi zguduie încrederea, aducând în mintea mea, îndoiala... Toate viorile furioase spun: dar dacă... Mă pun la zid, mă izbesc de profundele mele frici, mă frâng... Bach... Preludiu în C Major... Îl cuprind şi mă cuprinde, ca într-o îmbrăţişare a ezitărilor... Apoi, Suita nr. 3, „Aer”... Mă ridic! Plec spre cer... Plec, ştiind că nu mă mai pot întoarce niciodată... Ştiind că las jos, toate durerile unui suflet trist şi singur, că las temerile, misterele, nedreptăţile, că mă eliberez de un trup pe care nu l-am înţeles... Plec, luând cu mine, doar conturul unei femei, matcă a ceea ce am crezut că se numeşte viaţă, mă înalţ, exist, simt... Reverie... E pentru prima dată când îl simt cu adevărat pe Debussy... Oare şi el a întâlnit-o pe femeia aceea? De ce totul pare real şi ireal? Cine se joacă între tâmplele mele, scăpând din neatenţie, fulgi uşori, din aripi de ângeri, peste sufletul meu? Acum, Ravel! Da... El mă trimite înapoi... Întărîtat, puternic, sigur pe mine, mă întorc, jumătate om, jumătate zeu! Îmi simt trupul cum îşi trage sevă din pământ, fortificându-se precum cetăţile de neînvins... Se deschid porţi uriaşe în faţa ochilor mei neclintiţi, lăsându-mă să văd, viitorul... Carl Orff, pentru mine a pus pe muzică celebrul manuscris Carmina Burana! A trimis vrăjitori şi vrăjitoare să-mi înconjoare picioarele, să se apropie şi să se-ndepărteze, să se prosterneze în faţa revenirii mele, să-mi venereze existenţa, dăruindu-mi puterile lor... O Fortuna... Sunt nebun? Poate. Dar e atât de plăcut... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Iubesc sărbătorile

Îmi plac!... Febra pregătirilor, cadenţa din ce în ce mai accentuată, aerul proaspăt al zilelor, bucuria împlinirii. Apoi, liniştea! Acea linişte curată, aşezată, odihnitoare... Tihna care-ţi răsfaţă orele, lăsându-te să le stăpâneşti după bunu-ţi plac. Eu citesc, ascultând în acelaşi timp muzică clasică. Astăzi Beethoven şi Ceaikovski, Concertul No. 5 şi Concertul No.1. Asta mi-am ales. Cartea? Despre puterea subconştientului... Citesc... Ascult... Gândesc... Şi prin mintea mea trec întrebări, idei, proiecte... A lucra programat cu subconştientul pare a fi interesant... Stăpânire de sine, disciplină mentală, prezenţă de spirit, autocontrol... Mult prea vehiculata formulă a gândirii pozitive... Construcţia, planul, acţiunea... Îmi place! Însă gândurile mă trădează, alunecând cu neruşinare spre realitate. Mă lupt cu ele, dar nu sunt încă un dresor în cuşca cu lei... Conştientul poate dicta subconştientului, iar acesta se supune docil, căutând şi găsind soluţii!... Mă gândesc la unii semeni ai mei... Conştientizarea conştiinţei! Ce glumă! Reflectez la minunea sărbătorilor de Paşti... La teribila profunzime a sacrificiului... La tema morţii învinse... La Înviere... An de an ni se arată Lumina, ca un orologiu care bate, bate, bate, mângâind timpul nostru omenesc. Pe cruce este urcat Iisus, între cer şi pământ, absorbind întregul păcat al lumii, curăţând trecutul întunecat, aşteptându-ne conştiinţele... Oare cât şi până când va mai putea aştepta?... Concertul No. 1 se termină, închid cartea şi zâmbind trist, îi comand conştient subconştientului să spere...

Patimi...

Săptămână a tăcerii... Interval al reculegerii, timp întunecat de întrebări... Patimi... Întâlniri cu neputinţa, cu necunoaşterea, cu neînţelegerea. Şapte zile, şapte trepte care coboară în infern, urcând apoi spre Lumină. Emisferă sudică a sufletului nostru, curbă dureroasă, care ne adânceşte an de an în nevolnicie. Săptămâna vine, săptămâna trece, ca un pendul impersonal, oscilând deasupra capetelor, din ce în ce mai jos, din ce în ce mai aproape de vieţile noastre. Şi totuşi, oamenii aleargă... Dar nu privesc în sus... Sunt cuprinşi de o febră tremurândă, care-i mână pe orizontală, deplasându-i între graniţele aride ale superficialului. Magazine! Pieţe! Ouă de piatră, ouă de pluş, miei pe hârtie, torturi cu frişcă... Invitaţii, oaspeţi, vin, ciorapi, poşete, pască, drob, benzină! Griji!... Patimi!... Totul se mişcă, neliniştind timpul. Iar undeva, în seva omenirii, un OM se pregăteşte să moară pentru noi, ascunzându-şi lacrimile printre picăturile de ploaie care sigur cad acum, în grădina Ghetsemani. EL ştie, El vede, EL încă aşteaptă... Însă, refuză să accepte că oamenii aleargă bezmetici printre nimicurile aşezate în cruce, trădându-L şi sacrificându-L iar... Să fie oare, iepuraşul de ciocolată mai dulce decât mântuirea?

Nostalgii

La microfon veni o cunoscută cântăreaţă, în mare vogă acum vreo treizeci de ani. Nu-mi plăcuse nici atunci, când vocea ei se auzea pe toate posturile de radio, dar nici acum, când apariţia ei mă înfioră. Folosea artificiile unui roz disperat, culoarea tinereţii prime, încercând astfel să păcălească timpul, cu naivitate. Da, cuvîntul potrivit era „folosea“, pentru că îmbrăcămintea mulată pe un trup deformat de bătrâneţe, era roz... Culoare ruşinată, care se zvârcolea neputincioasă în ritmurile cadenţate nu de muzică, ci de nesiguranţa fizică a purtătoarei. Dansul încerca să ascundă tremuratul, iar mâinile i se agitau, muncind mai mult decât vocea. Talentul fostei cântăreţe era pus acum în folosul comunităţii. Făcea cu ochiul complice, trimiţând bătrânilor domni din sală, amintiri ascunse, ştiute numai de ei, nostalgii apuse, secrete sparte, ameninţătoare scandaluri târzii...
Cred că şi domnii visau pentru o clipă, ascunzându-se în faldurile unui trecut revolut, mişcate lin de privirea provocatoare a cântăreţei. Bărbaţi bătrâni adulmecau trecutul, ţuguind buzele în exerciţiul apus al săruturilor pasionale cu care-şi sigilaseră, cândva, păcatul.
Priveam penibilul spectacol al oamenilor blestemaţi să se zbată în trupuri slăbănoage, răzvrătiţi în tragedia lor, captivi, condamnaţi, neîmpăcaţi cu viclenia timpului.
Deodată, cântăreaţa smulse microfonul, pornind la un atac final. Venea spre noi, uşor aplecată înainte, cu paşi şovăitori, încâlciţi ca într-o nesiguranţă a beţiei. Se apropie de primul rând. Scaunele erau aşezate în semicerc, formând un spaţiu curbat, ocrotitor. Cântăreaţa combina cuvintele provocatoare ale unei vechi melodii, cu mângâieri pe obrajii unora, dojenitoare pentru unii, aproape brutale pentru alţii, ştrengare ori dureroase, compuse pentru fiecare, poate, din amintiri. Doamnele bătrâne, aşezate demn lângă aceştia, ignorate total de atenţia cântăreţei, strângeau mânerele scaunelor, cu mâini pe care verighetele de aur, adânc imprimate în carne, le ţinuseră alături de cei care încă mai aveau secrete faţă de ele.
Cântăreaţa ajunse în dreptul meu. Mă cercetă o clipă cu ochi de vultur, căutându-mă cu repeziciune printre perniţele de pluş ale budoarului ei şi negăsindu-mă, trecu preocupată mai departe. Mie îmi lăsă, din neglijenţă, doar un uşor parfum cu iz de praf.
Totul se termină în acordurile line ale unui cântec în care era reclamată eterna infidelitate a bărbaţilor... Aplauze....


Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Anisia vă sfătuieşte

Mă întreb şi eu de ce e lumea atât de mare... De ce sunt oamenii aşa grăbiţi? De ce nu se opresc barem o clipă să vadă şi să simtă că primăvara a sosit... Auzi? Auzi şi tu matinalul dialog al păsărilor? Le asculţi? Mama spune că-şi povestesc păţaniile de peste iarnă... Se grozăvesc... Dar eu ştiu că ele ciripesc de fericire! Şi ele s-au temut că primăvara aceasta nu va mai veni... Când le vedeam zgribulite pe sub streşini, le şopteam aburind fereastra, că primăvara e pe drum... Că întârzie puţin, ca desertul bunicii... Mai întâi supa, apoi felul doi şi abia după aceea desertul. Şi iată, am avut dreptate! Dar trebuie să fim atenţi... Primăvara, pentru că este atât de frumoasă, se vrea admirată, se vrea răsfăţată. Opreşte-te şi simte-i mirosul cald şi crud, clipeşte în lumina soarelui, strănută frigul ce ţi-a rămas ascuns prin trup şi spune, mulţumesc! Pentru că, primăvara-ţi spune, sănătate!

Impresia că existăm...

În ultimul timp, parcă-i un făcut! Vreau, nu vreau, mă întâlnesc în diferite locuri şi în diferite situaţii cu femei casnice ori cu femei pensionate. Discutăm câte în lună şi în stele, avem păreri, tragem concluzii, comunicăm. Este plăcut şi reconfortant. Însă, de fiecare dată se ajunge la un subiect pe care eu l-aş defini, numitor comun – senzaţia acestor femei de inutilitate! Femeia casnică, expertă în treburile gospodăreşti, şi-a dezvoltat un sistem de lucru, care devenind rutină, se derulează automat, zi de zi. Cea pensionată, scoasă din cadenţa unei perioade lungi, în care-şi organiza viaţa între serviciu şi familie, se simte debusolată. Ambele categorii au un exces de timp! Da. Ore „goale”, consumate în faţa micului ecran, din lipsă de altceva. Situaţiile financiare nu le permit mare lucru... O carte nouă este un lux rar, o piesă de teatru sau o minivacanţă sunt vise. Oricât de tonice vor să pară, în spatele cuvintelor se simt ecourile unor apropiate depresii. Aceste femei minunate, cu vârste diferite, pur şi simplu, suferă! Au energie, au inteligenţă, au timp! Şi toate aceste valori se risipesc în fiecare zi, lăsând loc liber, tristeţii. Au muncit, s-au sacrificat, iar acum nu ştiu cum să se mai întoarcă la ele... Au pierdut drumul spre visele de început, multe, chiar respectul de sine. Le-am întrebat ce-şi doreau la intrarea în viaţă... Toate, fără excepţie, mi-au întâmpinat întrebarea cu un zâmbet melancolic. Asta m-a revoltat cel mai mult! Proiecţii ideale peste o lume strâmbă... Grile care nu s-au potrivit cu întrebările candide ale unor tinere de altădată... Eşecuri? Nu. Ar fi prea mult! Nepotriviri... Şi totuşi, de ce acum, când multe greutăţi s-au ridicat de pe umerii acestor femei, nu au parte de „ore” plăcute, „orele” lor de satisfacţie, de împlinire? M-am gândit la societatea noastră sfrijită... Ce să le ofere? Exces de indiferenţă, dacă nu, chiar dispreţ... Şi asta nu e drept, nu e corect! Atunci? În sinea mea, cred că tot „orele” lor vor dezvolta o activitate sănătoasă, o formă articulată, cu preocupări comune, un fel de răspuns umilitor dat unei societăţi ingrate. O doamnă de optzeci şi patru de ani, cu părul alb ca un nor de vară, m-a întrebat cu timiditate: „De ce nu ne întâlnim undeva, unde să ne citiţi din cărţile Dumneavoastră, să discutăm, să avem şi noi impresia că existăm?” Mi-am stăpânit lacrimile. „Impresia că existăm”... Nu ştiu dacă lecturile mele pot fi o soluţie, dar cred că este o mare nedreptate ca astfel de femei să tânjească după o simplă senzaţie, atâta timp cât ele există cu adevărat. Şi sunt energice, sunt inteligente şi au mult timp liber...

Alungarea gerului

Minunea celor 40 de mucenici, suprapusă peste o foarte veche tradiţie geto-dacică, aduce în sufletele noastre adierea caldă a primăverii. Cei 40 de mucenici, pe vremea împăratului Licinius, înving frigul prin credinţă şi rugăciune. Guvernatorul Agricola i-a condamnat la moarte prin îngheţare, aruncându-i în lacul Sevastiei. Prin dreaptă credinţă, mucenicii se roagă, iar Dumnezeu face o minune, încălzind apele. Totuşi, ei sunt arşi de vii, iar oasele lor sunt aruncate în lac. La Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti sunt moaşte ale celor 40 de mucenici.
Tradiţia românească spune că-n această zi începe anul agricol... Guvernatorul Agricola... Seva începe să pulseze, trezind natura... Lacul Sevastiei... Pământul se bate cu bâta ori cu maiul, iar copiii sar peste foc... Mucenicii sunt arşi... Lupta dintre gheaţă şi foc, frig şi căldură, se dă în această zi, deschizând porţile primăverii. Se scot plugurile, se trec prin foc pentru purificare, pregătindu-se astfel noul an agricol.
Pe data de 9 martie, oamenii îşi încep simbolic munca... Sămânţa va fi pusă în pământ, în aşteptarea hranei, va fi îngrijită prin muncă grea, prin sacrificiu. Omul îţi va aminti că a fost alungat din Eden, dar va visa şi va spera că se va întoarce cândva acolo...

Un biet servitor

Acest joc este simţit de mulţi senzori umani. Unii spun că s-a accelerat timpul, alţii că trăiesc de parcă n-ar fi ei, unii se simt dislocaţi din propriile lor habitudini, fără a pricepe nimic. Oamenii se sperie, dar se şi obişnuiesc. Aminteşte-ţi te rog, de industria publicitară a lui Dracula. Tărâmul misterios în care ies aburi otrăvitori din pământ, vampiri înspăimântători, cruzimi fără limită, patronate de un personaj malefic, Dracula. Nimeni nu-i poate ţine piept. O singură slăbiciune se lasă întrezărită, pasiunea lui nebună pentru frumoasa Mina. Atât. Este singura fiinţă, pentru care acest monstros personaj stă legat de lumea noastră manifestată. Ea e regina din jocul de şah. Pentru ea se dă o luptă inegală, fiindcă acest personaj greşit numit Dracula, are puteri uriaşe în raport cu bieţii pământeni. Interesant este totuşi că nu a reuşit până acum să învingă. Dacă bine îţi aminteşti, el apare la anumite intervale de timp, încearcă, nu reuşeşte, dispare perioade lungi, pentru a reveni în căutarea aceleiaşi fiinţe, ce ia chipuri şi nume diferite. Te obosesc?
– Nu.
– Spui că Amedeo e nebun. Din păcate nu e, în cazul acesta, fiind preferabil să-i doreşti unui om aşa ceva. Amedeo este un biet servitor, o maşinărie umană care parcă şi-a pierdut la un pocher banal, sufletul. Dar o maşinărie extrem de periculoasă, fiindcă este întoarsă cu cheia, de o mână diabolică ce caută portretul Minei. Amedeo este nebănuit de puternic, atâta timp cât arcul maşinăriei este întors.

Fragment din romanul Ademenirea

500 Years of Female Portraits in Western Art

Superb!

Primavera - Vivaldi ( As quatro estações )

Orgoliul masculin

Lăsându-mă pradă închipuirii, femeia cercetată, de la searbădul concept de persoană matură de sex feminin, până la profilul istoric sau la experienţele personale, trebuia acum, să mi se arate sub forma unui personaj seducător, aşteptat de imaginarul colectiv. Pe cea văzută numai de mine, acea fantasmă uluitoare, o păstram într-o rezervă numită suflet, nefiind încă în stare s-o împart cu nimeni. Voi încerca la început să plămădesc femeia universală. Bizarul amestec dintre inocenţă şi perversitate, combinarea prostiei cu sclipirile de geniu, îmbinarea fricii cu inconştienţa curajului, viclenia vulpii ascunsă în graţia lebedei, magia privirilor care te pot ridica printre stele sau îţi pot da cele mai reci frisoane pe spinare. Femeia? E simplu! Încurcătură de jumătăţi, niciodată lipite corect una de alta, mixtură de aspiraţii şi de renunţări, fiinţă reproductivă care aduce pe pământ, numai nevoi. Atunci când e singură are mlădiere şi sfiiciune, fiind vulnerabilă la orice formă de afecţiune, iar când are o pereche, e jale. Devine sfidătoare, autoritară, e plină de unghiuri ascuţite, înţelegându-şi greşit însoţirea. Nu mai dă nimic, aspirând totul în jur, cu o tenacitate şi cu o lăcomie greu de imaginat. Femeia nu e om! Este o fiinţă. Superioară, ce-i drept, dar încă necunoscută. Orgoliul masculin, amestecat cu frica, au făcut din femeie un reper, un fel de cetate etern asaltată, cucerită, pierdută, dar niciodată distrusă. Cu cât mă gândesc mai serios la femeie, cu atât mă apucă mai tare, mila de noi, bărbaţii. Să convieţuim, să supravieţuim, lângă o astfel de fiinţă... Şi colac peste pupăză, noi suntem cei care ne-o dorim, noi o căutăm, noi o protejăm!
Dar nu contează. Acum, eu trebuie să aşez cu măiestrie jumătăţi cât mai asemănătoare, să fac un colaj ademenitor, să devin oaia care a mâncat lupul, să mă folosesc de imaginea femeii, pentru a câştiga cât mai mulţi bani.

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011

Terapie

Am ieşit din atelier, îngândurat. Pentru prima dată, pe linia neîntreruptă dintre Baltazar şi mine, apăruse un gol! Ceva neînţeles, care se interpunea între doi prieteni adevăraţi, doi bărbaţi maturi, care avuseseră norocul să trăiască până acum, fără invidii, fără gelozii, fără concurenţă. Împărţisem totul cu detaşare! Femei, vise, pâine, cărţi, idei,... Iar acum? Misterul acesta cu forme de femeie, apărea ca un abur otrăvitor, ucigând fără drept de apel, poate cea mai frumoasă prietenie.
Gândurile mi se sfâşâiau, cu zgomot de pânză putrezită... Un monstru mic, se făcea mare în labirintul din ce în ce mai întunecat al minţii mele... Femeia misterioasă era a noastră, în mod egal... Trebuia, ori s-o luăm cu lăcomie, prizonieră a sufletului nostru, ori s-o împărţim, distrugând-o. Şi nici unul dintre noi nu dorea s-o modifice, fiecare râvnind la forma ei originară şi inconfundabilă. Unul dintre noi va câştiga! Care?
Iar după aceea?... Cumplite întrebări...
Simţeam o nevoie aproape nebună de muzică. O baie de sunete, o scufundare, dacă nu chiar, un înec. M-am repezit la raftul cu discuri. Tremuram ca un drogat care-şi pregăteşte o doză blestemată de fantasme. Căutam, neştiind exact cine-mi înţelege tulburarea, ce compozitor a vizitat infernul prin care rătăceşte acum sufletul meu. Îmi trebuiau valuri ademenitoare şi ipocrite, care să mă piardă în profunzimea celui mai întunecat ocean, să mă ducă într-un jos neatins de mintea omenească, să-mi comprime gândurile până la o explozie care m-ar arunca din nou spre soare. Bach!... Călăul durerilor mele... Johann Sebastian Bach... Toccata! Toccata şi Fuga în D minor... Nelinişte, frământare, tulburare... Căutare zadarnică... Spaimă... Ispitire... Orga... Cel mai impunător şi mai cutremurător instrument... Cel care are curajul de-a fura aerul, plimbându-l dincolo de limitele respiraţiei umane... Acolo, în taina neagră a unor tuburi reci, se plămădeşte viforul, se naşte tornada sufletului meu, devastatoarea zdrenţuire care doare teribil. Simt, cum învârtindu-mă ca o suveică, cobor, cobor, atingându-mi întreaga fiinţă de pereţii neprimitori ai unei tubulaturi haotice... Cad şi cad tot mai mult în adâncul sufletului meu, aspirându-mă pe mine însumi... Iar atunci, când porţile iadului se văd, apare o mişcare inversă... E Mozart... Pianul îmi dă câteva clipe de plutire... Concertul nr. 21, Andante... Simt aripi... Ceva mă ridică, legănându-mă lin... O spirală... O înălţare... Mi-e bine... Sper... Am curajul să cred că femeia misterioasă îmi va aparţine... Va fi unită în eternitate, cu inima, cu crezul, cu trupul şi cu sufletul meu... Acordurile finale par să-mi certifice trăirea...
Dar... Ludwig van Beethoven... Există Beethoven... Cu acea blestemată Simfonie nr. 5, pe care mi-o aleg întotdeauna! Este cea care-mi zguduie încrederea, aducând în mintea mea, îndoiala... Toate viorile furioase spun: dar dacă... Mă pun la zid, mă izbesc de profundele mele frici, mă frâng...
Bach... Preludiu în C Major... Îl cuprind şi mă cuprinde, ca într-o îmbrăţişare a ezitărilor... Apoi, Suita nr. 3, „Aer”... Mă ridic! Plec spre cer... Plec, ştiind că nu mă mai pot întoarce niciodată... Ştiind că las jos, toate durerile unui suflet trist şi singur, că las temerile, misterele, nedreptăţile, că mă eliberez de un trup pe care nu l-am înţeles... Plec, luând cu mine, doar conturul unei femei, matcă a ceea ce am crezut că se numeşte viaţă, mă înalţ, exist, simt... Reverie... E pentru prima dată când îl simt cu adevărat pe Debussy... Oare şi el a întâlnit-o pe femeia aceea? De ce totul pare real şi ireal? Cine se joacă între tâmplele mele, scăpând din neatenţie, fulgi uşori, din aripi de ângeri, peste sufletul meu?
Acum, Ravel! Da... El mă trimite înapoi... Întărîtat, puternic, sigur pe mine, mă întorc, jumătate om, jumătate zeu! Îmi simt trupul cum îşi trage sevă din pământ, fortificându-se precum cetăţile de neînvins... Se deschid porţi uriaşe în faţa ochilor mei neclintiţi, lăsându-mă să văd, viitorul...
Carl Orff, pentru mine a pus pe muzică celebrul manuscris Carmina Burana! A trimis vrăjitori şi vrăjitoare să-mi înconjoare picioarele, să se apropie şi să se-ndepărteze, să se prosterneze în faţa revenirii mele, să-mi venereze existenţa, dăruindu-mi puterile lor... O Fortuna... Sunt nebun? Poate. Dar e atât de plăcut...

Fragment din romanul Filosof de ocazie, roman în lucru