Lăsându-mă pradă închipuirii, femeia cercetată, de la searbădul concept de persoană matură de sex feminin, până la profilul istoric sau la experienţele personale, trebuia acum, să mi se arate sub forma unui personaj seducător, aşteptat de imaginarul colectiv. Pe cea văzută numai de mine, acea fantasmă uluitoare, o păstram într-o rezervă numită suflet, nefiind încă în stare s-o împart cu nimeni. Voi încerca la început să plămădesc femeia universală. Bizarul amestec dintre inocenţă şi perversitate, combinarea prostiei cu sclipirile de geniu, îmbinarea fricii cu inconştienţa curajului, viclenia vulpii ascunsă în graţia lebedei, magia privirilor care te pot ridica printre stele sau îţi pot da cele mai reci frisoane pe spinare. Femeia? E simplu! Încurcătură de jumătăţi, niciodată lipite corect una de alta, mixtură de aspiraţii şi de renunţări, fiinţă reproductivă care aduce pe pământ, numai nevoi. Atunci când e singură are mlădiere şi sfiiciune, fiind vulnerabilă la orice formă de afecţiune, iar când are o pereche, e jale. Devine sfidătoare, autoritară, e plină de unghiuri ascuţite, înţelegându-şi greşit însoţirea. Nu mai dă nimic, aspirând totul în jur, cu o tenacitate şi cu o lăcomie greu de imaginat. Femeia nu e om! Este o fiinţă. Superioară, ce-i drept, dar încă necunoscută. Orgoliul masculin, amestecat cu frica, au făcut din femeie un reper, un fel de cetate etern asaltată, cucerită, pierdută, dar niciodată distrusă. Cu cât mă gândesc mai serios la femeie, cu atât mă apucă mai tare, mila de noi, bărbaţii. Să convieţuim, să supravieţuim, lângă o astfel de fiinţă... Şi colac peste pupăză, noi suntem cei care ne-o dorim, noi o căutăm, noi o protejăm!
Dar nu contează. Acum, eu trebuie să aşez cu măiestrie jumătăţi cât mai asemănătoare, să fac un colaj ademenitor, să devin oaia care a mâncat lupul, să mă folosesc de imaginea femeii, pentru a câştiga cât mai mulţi bani.
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu