Am ieşit din atelier, îngândurat. Pentru prima dată, pe linia neîntreruptă dintre Baltazar şi mine, apăruse un gol! Ceva neînţeles, care se interpunea între doi prieteni adevăraţi, doi bărbaţi maturi, care avuseseră norocul să trăiască până acum, fără invidii, fără gelozii, fără concurenţă. Împărţisem totul cu detaşare! Femei, vise, pâine, cărţi, idei,... Iar acum? Misterul acesta cu forme de femeie, apărea ca un abur otrăvitor, ucigând fără drept de apel, poate cea mai frumoasă prietenie.
Gândurile mi se sfâşâiau, cu zgomot de pânză putrezită... Un monstru mic, se făcea mare în labirintul din ce în ce mai întunecat al minţii mele... Femeia misterioasă era a noastră, în mod egal... Trebuia, ori s-o luăm cu lăcomie, prizonieră a sufletului nostru, ori s-o împărţim, distrugând-o. Şi nici unul dintre noi nu dorea s-o modifice, fiecare râvnind la forma ei originară şi inconfundabilă. Unul dintre noi va câştiga! Care?
Iar după aceea?... Cumplite întrebări...
Simţeam o nevoie aproape nebună de muzică. O baie de sunete, o scufundare, dacă nu chiar, un înec. M-am repezit la raftul cu discuri. Tremuram ca un drogat care-şi pregăteşte o doză blestemată de fantasme. Căutam, neştiind exact cine-mi înţelege tulburarea, ce compozitor a vizitat infernul prin care rătăceşte acum sufletul meu. Îmi trebuiau valuri ademenitoare şi ipocrite, care să mă piardă în profunzimea celui mai întunecat ocean, să mă ducă într-un jos neatins de mintea omenească, să-mi comprime gândurile până la o explozie care m-ar arunca din nou spre soare. Bach!... Călăul durerilor mele... Johann Sebastian Bach... Toccata! Toccata şi Fuga în D minor... Nelinişte, frământare, tulburare... Căutare zadarnică... Spaimă... Ispitire... Orga... Cel mai impunător şi mai cutremurător instrument... Cel care are curajul de-a fura aerul, plimbându-l dincolo de limitele respiraţiei umane... Acolo, în taina neagră a unor tuburi reci, se plămădeşte viforul, se naşte tornada sufletului meu, devastatoarea zdrenţuire care doare teribil. Simt, cum învârtindu-mă ca o suveică, cobor, cobor, atingându-mi întreaga fiinţă de pereţii neprimitori ai unei tubulaturi haotice... Cad şi cad tot mai mult în adâncul sufletului meu, aspirându-mă pe mine însumi... Iar atunci, când porţile iadului se văd, apare o mişcare inversă... E Mozart... Pianul îmi dă câteva clipe de plutire... Concertul nr. 21, Andante... Simt aripi... Ceva mă ridică, legănându-mă lin... O spirală... O înălţare... Mi-e bine... Sper... Am curajul să cred că femeia misterioasă îmi va aparţine... Va fi unită în eternitate, cu inima, cu crezul, cu trupul şi cu sufletul meu... Acordurile finale par să-mi certifice trăirea...
Dar... Ludwig van Beethoven... Există Beethoven... Cu acea blestemată Simfonie nr. 5, pe care mi-o aleg întotdeauna! Este cea care-mi zguduie încrederea, aducând în mintea mea, îndoiala... Toate viorile furioase spun: dar dacă... Mă pun la zid, mă izbesc de profundele mele frici, mă frâng...
Bach... Preludiu în C Major... Îl cuprind şi mă cuprinde, ca într-o îmbrăţişare a ezitărilor... Apoi, Suita nr. 3, „Aer”... Mă ridic! Plec spre cer... Plec, ştiind că nu mă mai pot întoarce niciodată... Ştiind că las jos, toate durerile unui suflet trist şi singur, că las temerile, misterele, nedreptăţile, că mă eliberez de un trup pe care nu l-am înţeles... Plec, luând cu mine, doar conturul unei femei, matcă a ceea ce am crezut că se numeşte viaţă, mă înalţ, exist, simt... Reverie... E pentru prima dată când îl simt cu adevărat pe Debussy... Oare şi el a întâlnit-o pe femeia aceea? De ce totul pare real şi ireal? Cine se joacă între tâmplele mele, scăpând din neatenţie, fulgi uşori, din aripi de ângeri, peste sufletul meu?
Acum, Ravel! Da... El mă trimite înapoi... Întărîtat, puternic, sigur pe mine, mă întorc, jumătate om, jumătate zeu! Îmi simt trupul cum îşi trage sevă din pământ, fortificându-se precum cetăţile de neînvins... Se deschid porţi uriaşe în faţa ochilor mei neclintiţi, lăsându-mă să văd, viitorul...
Carl Orff, pentru mine a pus pe muzică celebrul manuscris Carmina Burana! A trimis vrăjitori şi vrăjitoare să-mi înconjoare picioarele, să se apropie şi să se-ndepărteze, să se prosterneze în faţa revenirii mele, să-mi venereze existenţa, dăruindu-mi puterile lor... O Fortuna... Sunt nebun? Poate. Dar e atât de plăcut...
Fragment din romanul Filosof de ocazie, roman în lucru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu