Normal ar fi să scriu despre această iarnă... Ori să-mi urmez calea în romanul la care lucrez... Sau să citesc. Să-mi plimb câinele. Să-mi pierd paşii prin săli de muzeu. Să văd o piesă de teatru. Să stau în fotoliu şi să ascult minunatul Concert 21 a lui Wolfgang Amadeus Mozart... Aşa ar fi normal... Dar nu pot! Mi-a sufletul greu... Tare greu... În această iarnă am văzut oameni sub zăpadă... Bătrâni frumoşi care se pregăteau să moară îngropaţi sub tone de zăpadă. Bătrâni care scriau la flacăra tremurândă a lumânărilor bilete de adio. Cuminţi, împăcaţi cu o soartă nedreaptă, neputincioşi în faţa unui dezastru, îşi aşteptau sfârşitul... Am văzut mame disperate care-şi încălzeau copiii strângându-i la piept, zâmbindu-le pentru a nu-i speria, nespunându-le că şi lor le este frică şi că în taină se roagă la Dumnezeu să le salveze barem pruncii. Am văzut bărbaţi cu chipuri aspre, săpând galerii prin zăpadă cu mâinile goale... Am văzut troiene de patru, cinci metrii, apăsând peste casele oamenilor... Milioane şi milioane de lacrimi îngheţate. Şi mă întrebam de ce a plâns în aşa hal cerul... Pentru cine?
Şi-am mai văzut şi oameni fericiţi care stăteau în birouri elegante... Îşi ofereau uriaşe buchete de flori, zâmbete, strângeri de mâini, semnături... Îşi predau binele, mai binelui... Oamenii de care depindeau vieţile celor care se pregăteau să moară erau prea ocupaţi pentru a le oferi acestora o şansă. Ore de zâmbet, ore de lacrimi... Frig şi căldură... La flacăra tremurândă a unei lumânări îmi vine şi mie să scriu un bilet de adio... Să-mi iau rămas bun de la un popor pe care l-am iubit cu toată fiinţa mea şi să plec dincolo de zare, într-o ţară în care bătrânii nu plâng... Dar nu pot face asta... Aici trebuie să trăiesc, aici trebuie să scriu, tocmai pentru a-i împiedica pe oameni să-şi mai scrie bilete de adio... Ei sunt cei care merită să citească despre o ţară în care bătrânii nu plâng...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu