Mă plimbasem prin parc singur, ducând în minte, un furnicar de întrebări. Era o pâclă vâscoasă, tainică, care-mi dădea fiori. Mă întrebam la ce bun atâta cunoaştere, dacă mă tem până şi de aleile ascunse în aburul ceţii. Nu mă jenez să-ţi spun, că mi-a fost atâta teamă, încât am fugit, pur şi simplu, din parc. Atunci, am avut totuşi puterea să-mi folosesc umorul, imaginându-mi cum arăt, alergând de frică pe aleile pustii, dar cu o imensă bibliotecă în cap, incapabilă să-mi dea ajutor. Mă vedeam cu un cap uriaş, învelit grijuliu în căciulă, ocrotit de frig. M-a iritat gândul că eu aveam din exterior, grijă de biblioteca mea mobilă, iar ea, se zguduia speriată, alături de mine, fără a mă linişti măcar. Când am ajuns aici, acasă, epuizat, m-am aşezat pe acest fotoliu în faţa ferestrei, precum bunica ta în noaptea de ajun – îmi făcu vesel cu ochiul – şi ca printr-o minune a început să ningă cu fulgi mari, uriaşi, ce-mi păreau lacrimile îngheţate ale lui Dumnezeu. Aveam impresia că plânge pentru eroarea mea, a noastră, a tuturor. Atunci am înţeles că pentru mine, drumul cunoaşterii prin labirintul cărţilor, se încheiase. M-am speriat, fiindcă altfel, nici nu prea mai ştiam să gândesc, obişnuindu-mă în ani, să raportez totul la ceea ce citisem, aducându-mi în ajutor, autori şi titluri. Ştiam să caut şi să exist numai prin cărţi. Atunci, pentru prima oară, am privit cu adevărat, fulgii de nea. Aveam mintea goală, sau mai bine zis, golită de disperare. Era ajunul Crăciunului. Totul a început ca o senzaţie plăcută, din copilărie. Parcă un arc de cerc unea băieţelul de cândva, cu moşneagul de acum. Urmărind câte un fulg, dar numai câte unul, încercam să-l însoţesc cu privirea, până îşi aşternea micul veşmânt pe pământ. Unu, doi, cinci, şapte... îi pierdeam din ochi, o luam de la început, ca un joc minunat, odihnitor, liniştitor. Pur şi simplu, mă jucam. Mi-a plăcut atât de mult, încât am continuat până noaptea, târziu, bucurându-mă de dansul acela îngheţat, al micuţilor balerini, în lumina anemică a unui bec de stradă. Atunci am început să văd, atunci am început să aud, adevărul...
Fragment din romanul Ademenirea, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu