OMUL...

Nu aveam chef de nimic. Mă învârteam prin încăperi, negăsind ceva care să mă satisfacă. Umilitoarea expresie care ni se tot aruncă în faţă, acea capră a vecinului, care a devenit radiografia societăţii noastre, se tot zbenguia în mintea mea. Şi chiar dacă mă tot amăgeam că este o caracteristică umană, universal valabilă, inconfortabilul sentiment de jenă nu-mi dispărea. Da! Omul este o fiinţă curioasă. Asta a dus la progres... Scormonitor şi nestâmpărat a căutat în Lună şi în stele, în ape şi-n străfundul pământului... A cercetat... A descoperit... A înţeles... Dar ce a avut domnule, cu gardul, pe care singur şi l-a pus, tocmai pentru a se izola de ceilalţi? Omul şi-a delimitat nu numai proprietatea, ci şi intimitatea... Aşa şi-a exprimat el dorinţa de a se separa, de a-şi guverna propria existenţă după reguli şi necesităţi personale, nu? De ce oare ne lungim gâtul peste gardul celorlalţi, pândindu-le mişcările, contabilizându-le bunurile, analizându-i cu măsuri personale? Aş putea găsi o mulţime de răspunsuri care să niveleze grohotişul ascuns în mintea fiecăruia, însă nu mă puteam minţii... E clar! Omul fuge de el... Profită de orice zgomot, de orice mişcare, pentru a da hrană unei minţi flămânde. Are nevoie de acţiune, iar atunci când nu o poate genera, se identifică prin tot felul de justificări cu vieţile celorlalţi. De aici, marile confuzii... Marile invidii... Exacerbarea eronată a „certitudinilor”...
M-am aşezat pe pat. Apoi, leneş, m-am întins pe spate... Tavanul uşor îngălbenit avea pe ici, pe colo, unele denivelări. Pe lustra veche, un fir de păianjen făcea un semicerc. Omul... Semenul meu, oglinda întoarsă, multiplicarea obositoare a unei fiinţe... Conglomerat de gânduri ascunse, încadrate natural într-un ţarc egoist... În fapt, omul este un fel de magnet care absoarbe tot ce este în jurul lui. Dar, până la o limită. Fiecare om are limita lui... Mai profundă ori mai superficială, în funcţie de educaţie, cultură, ereditate... Individul înghite tot, extrage ce-i este necesar, apoi varsă spre lume ceea ce consideră că-i de prisos. Însă, tragedia de aici începe... Orificiile prin care el „întoarce” lumii materia primită sunt ori candide, mlădioase, fine, ori rigide, întinate, zgrunţuroase... Din păcate, doar copiii şi înţelepţii pot îndrepta spre ceilalţi, înghiţitura transformată în uimire, curiozitate blândă sau înţelegere. În rest... Invidii ascunse sub măşti de piele... Pofte şi invidii... Frumoasele iele ale vieţilor noastre... Ele ne cântă şi ne dansează în noaptea minţii, nelăsându-ne să vedem lumina... Nu avem puterea de-a le alunga, fiindcă mişcările lor provocatoare ne stârnesc senzaţiile pline de furnicături ale depavării. Şi pentru asta avem nevoie de „materie”... De bani, de lux, de putere... Nu reuşim? Invidiem! Distrugem! Ponegrim! Fiecare cum poate şi cât poate... Orice realitate care există în afara noastră, pare mai interesantă decât universul interior... Este palpabilă, are miros, are gust... Şi uite aşa, plecăm în nefiinţă, fără să pricepem nimic. Lăsăm în pământ o haină de carne, cu buzunarele pline de sarmale şi de muşchiuleţ de porc, stropită cu apă de colonie, ponosită de plăceri. Suntem un fel de umeraşe, care plimbă o viaţă întreagă o îmbrăcăminte, pe care ne chinuim să o împopoţonăm până la refuz. O paradă, domnule, transformată conştient într-o parodie... Pe toate planurile, o luptă între vrut şi putut...

Filosof de ocazie, roman în lucru