Gust amar şi asta nu e bine...

Pentru un scriitor, materia primă din care-şi plămădeşte opera este pretutindeni. Tot ce-l înconjoară se transformă chiar şi fără voia lui în subiecte. Natură, societate, evenimente, persoane, vise... Tot! România actuală este un bazin în care clocotesc din ce în ce mai aprig, imagini şi idei. Imagini care-şi pierd din nuanţe, idei care alunecă inevitabil spre decepţii. Am fost în Piaţa Universităţii... Sâmbătă, 14 ianuarie 2012... Am stat de la orele 14.30, până pe la 18.30. Nu erau foarte mulţi oameni. Poate până în două sute. Tineri şi bătrâni, adunaţi în pâlcuri. Peste tot se vorbea despre situaţia din ce în ce mai grea în care au fost târâţi, despre nedreptate, despre corupţie ori despre dureroasa problemă a lipsei de valori. Doctorul Arafat nu era altceva, decât un punct de reper al profesionalismului, al decenţei, al seriozităţii. Pentru aceste lucruri de bun simţ, oamenii se simţeau datori să-l apere. Erau revoltaţi de tot spectacolul actual, de abuz, de sentimentul greu al umilinţei, de sfidarea la care sunt supuşi zilnic de către oameni care le sunt indiscutabili inferiori. Am stat de vorbă cu medici, cu profesori, cu pensionari... Cu şomeri care aveau una sau două facultăţi... Cu artişti... Te impresiona calitatea acestor oameni, revolta lor justificată, decenţa şi modul în care-şi exprimau dezamăgirea şi tristeţea. Dar aveau şi umor... Glumeau, amestecând deziluziile cu speranţele... Se striga „Aţi greşit că ne-aţi umilit!”. După ore de frig am plecat cu un gust amar, dar şi cu un uşor sentiment de eliberare, un fel de nişă prin care nădăjduiam că nemulţumirile acestor oameni vor fi auzite... Am ajuns acasă, am băut un ceai fierbinte şi am deschis televizorul... În urma mea se dezlănţuise iadul pe pământ. Vedeam figurile furioase ale unor tineri pe care nu-i văzusem acolo cu mai puţin de două ore în urmă. Urlau, ameninţau, scandau tot felul de lozinci periculoase şi urâte... Au apărut petarde, bâte, pietre... A început bătaia... Jandarmi... Salvări... Gaze lacrimogene... Priveam. Am înţeles cu dureroasă tristeţe că cei care trebuiau să primească mesajul acela – „Aţi greşit că ne-aţi umilit!” – erau prea mici pentru a-l înţelege. Şi asta nu e bine... Demnitatea oamenilor cu care am stat de vorbă este mult mai mare decât coloanele de fum care s-au ridicat din petardele celor „veniţi” de nicăieri... Un mare filosof spunea că omului i-au fost date două urechi şi o singură gură... Cu cât eşti mai inteligent, cu atât trebuie să asculţi mai mult vocile celor din jur, pentru a-i înţelege. Dacă-i desconsideri eşti o victimă a propriei tale neputinţe, un om complexat care încearcă să-şi ascundă puţinătatea în spatele dispreţului sau al forţei. Şi spun iar, că asta nu e bine...