2012, an fatidic? Profeţia Maya...

Profeţia Maya... Toată lumea simte furnicături pe şira spinării, atunci când se rostesc aceste două cuvinte. Ei bine, eu nu! Refuz să intru într-un joc stupid, care nu face altceva decât să alimenteze o psihoză colectivă, diminuând capacitatea oamenilor de a construi ceva în anul care abia a început. Eu cred în gândul bun, tot atât de mult ca şi-n cel rău. Da, asta cred. Astăzi se tot vorbeşte de gândire pozitivă, gândire negativă. Parcă s-ar fi descoperit acum trei ani... De când e lumea şi pământul, oamenii au gândit aşa. Ori amestecând cele două extreme, ori lăsându-se pradă defetismului sau şi-au liniştit mintea şi sufletul cu gânduri bune. Toată campania asta tulburătoare, care anunţă un aşa zis sfârşit al lumii, nu este altceva, decât antrenarea voită sau nevoită a unui flux negativ, care poate duce la o acumulare de forţe „rele”, ca-n filmele americane... Nu ştim ce înseamnă o planetă care degajă frică, teamă, aşteptarea sfârşitului. Nu ştim ce fenomene pot fi declanşate de puterea unei gândiri în masă. Nu s-a experimentat aşa ceva. Faptul că se tot vehiculează o dată fixă, 21 decembrie 2012, pare a fi un punct de maximă concentrare, o adunare exactă a acestor unde temătoare. De ce? Pentru ce? Pentru cine? Tot anul se va trâmbiţa, într-un crescendo, un fel de Bolero a lui Ravel, că vine, vine, vine, sfârşitul lumii... Ca să vezi, domnule! În tot anul 2012, ceea ce se va face va fi degeaba, nu? Câtă nedreptate! Să condamni un an, o biată cifră, la abandon... Să ratezi un an din viaţă, tremurând în sinea ta... Nu, nu, nu! Mi-aş dori ca toţi oamenii să iubească acest an, să-l sprijine cu încredere şi cu vise frumoase, să-l transforme într-un an nou, din toate punctele de vedere. Un an al transformării interioare, un an al binelui existent în fiecare, un an al înţelepciunii, al încrederii, al frumosului. Să fie anul morţii unei lumi egoiste, lacome, răutăcioase, al unei lumi îngreunate de păcate mici şi de păcate mari, lume aflată în cotloanele minţii umane, nu în exteriorul ei. Iar peste cinci ani se vor găsi alte codexuri scrise cu hieroglife maiaşe, care prin descifrarea lor, ne vor dezvălui un mare secret: regretul maiaşilor că nu au ştiut să interiorizeze frumuseţea vieţii, epuizându-se în cele mai armonioase forme exterioare. Au citit în stele, au ridicat cele mai impresionante temple de pe planetă, au hrănit cu sânge zeii cerului, ai pământului şi al tenebrelor, dar şi-au neglijat sufletul, nehrănindu-l cu frumuseţea naturală a lumii. Ei n-au avut norocul nostru... Ce se poate sfârşi când asculţi Rapsodia lui Rachmaninoff? Sau Anotimpurile lui Antonio Vivaldi? Ori, să stai noaptea cu ochii pe cer, ascultând Sonata lui Beethoven? Să afli mirosul soarelui vara, ridicat din pământul fierbinte, să simţi gustul fulgilor de nea, poposiţi pentru o clipă pe buzele tale, vântul răvăşindu-ţi straiele şi gândurile, să auzi un ţipăt de goeland, peste vuietul mărilor... Toate ne aşteaptă... Trebuie doar să ni le dorim, să le căutăm, să ni le depozităm în suflet, ca pe nişte preţioase paşapoarte spre o viaţa care nu se va sfârşi în anul 2012. Mai avem atât de multe lucruri minunate de făcut...