Zile. Cinci la număr, au trecut ca nişte urme pe nisipul mării, şterse, una după alta, de valurile gândurilor mele. Citeam, răsfoiam, notam, cugetam... Conturul Zulniei se prefigura şovăielnic, ca un nor. Avea o formă, care mai apoi se modifica lin, schimbându-şi chiar şi nuanţele. Trecutul imaginat se rotea în jurul ei, ducând cu seducătoarea viclenie a anotimpurilor, anii. Dintre pagini îngălbenite, înălţam împreună cu descrierea ei, aburii înşelători ai mai multor vieţi. Pe coloane mişcătoare apăreau năluci, prinzându-se de veşmintele Zulniei. Mă simţeam ca un mare vrăjitor, care prin simple întoarceri de pagini, despică timpul. Animam o fetiţă, în rochie albă, de sub poalele căreia se zăreau volanele dantelate ale unui jupon bogat, pictată cu buchete de flori albastre, cu mijlocul cuprins într-o cingătoare lată, ca un strat de peruzea. Lângă ea se ridicau nesiguri, părinţi, fraţi, guvernante... Tremurătoare imagini de case şi pomi, grădini şi păduri. Şoapte şi taine...
Dar Zulnia zâmbea, mereu timid şi trist. Îmi făcea semne, cu braţe aproape transparente, spre viaţa ei.
Am intrat într-un an nou, fără să-mi pese. Isteria generată de o simplă cifră într-un calendar, mă uimea şi mă dezgusta în egală măsură. Mă gândeam, ca-n fiecare an, la bucuria nejustificată a oamenilor, care în esenţă aveau nevoie doar de un pretext pentru a năvăli prin magazine, a cumpăra, a invita, a dansa, a bea... A evada! Fiindcă, după părerea mea, noaptea dintre ani nu era altceva, decât o copie palidă şi nereuşită a Saturnaliilor. Aşa cred eu. Un fel de carnaval în care oamenii îşi transformă propriile chipuri în măşti, râzând pentru că musai trebuie să râdă, costumându-se cu ce au ei mai bun, parfumându-se, machiindu-se, mimând o bucurie bizară, fără nici o acoperire logică. Înainte de douăsprezece noaptea se numără – cinci, patru, trei, doi, unu... şi bum! Artificiile înroşesc cerul, dopurile sticlelor de şampanie sar, oamenii se îmbrăţişează, se sărută, îşi zâmbesc cu drag. De parcă, din acea clipă vor fi mai buni, se vor iubi, viaţa va deveni o permanentă sărbătoare plină de culori. Dar, la mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se vor întoarce la cei care sunt, vor împacheta hainele, vor strânge resturile unui festin de mucava, bârfindu-i pe cei care le-au trecut pragul, le-au mâncat bucatele, le-au spart paharele, le-au murdărit covoarele... Viaţa va reveni la normal, modificată simbolic doar de o cifră. Dar până şi aia este falsă, ca rânjetul unui grifon...
Bietul călugăr Dionisie cel Mic (Dionysius Exiguus)... În anul 533 d. Hr. a fost însărcinat cu imensa responsabilitate de a stabili retroactiv începutul noii ere. Dar sărmanul a omis anul zero, a uitat şi vreo patru ani în care împăratul roman Augustus a domnit sub numele său real de Octavian şi astfel a apărut eroarea pe care o ducem cu mare bucurie, mai departe. Şi dacă mai luăm în serios şi recensământul lui Quirinius, ne plimbăm fraţilor, şapte ani înainte şi-napoi, ba mai tineri, ba mai bătrâni, după cum ne pohteşte sufleţelul... Dar, numărăm cu seriozitate şi emoţie crescândă, trei, doi, unu... O planetă întreagă se zguduie în noaptea dintre ani, certificând şi legalizând, eroarea. Eu nu prea înţeleg... Aş prefera o săptămână dezlănţuită, cu distracţii, băutură şi orgii, o descătuşare a tuturor normelor care încorsetează viaţa celor care se vor şi numai pentru câteva ore, stăpâni.
Biete gospodine îşi fac moţul şi-şi lăcuiesc unghiile de revelion, bărbaţi cu palmele crăpate de muncă îşi înnoadă cu stângăcie la gât cravata, visând cu toţii în oglindă, că sunt ceea ce de fapt, n-au fost niciodată: – domni şi doamne... Carnaval cu măşti de piele...
Ianuarie, cărindar, gerar... Luna albă, tăcută, răsfăţata leneşă şi capricioasă a anului...
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu