Vise?...

Prostii! Toată viaţa am împuşcat francul, câteodată mai uşor, altădată mai greu, dar bogat n-am fost niciodată. Dar nici sărac ca acum... Mergeam pe străzi, gândindu-mă la bogăţie. Chiar aşa, ce aş face dacă aş avea mult mai mulţi bani decât îmi trebuie? În nici un caz, n-aş face acte de caritate! Şi asta nu din egoism ori din zgârcenie, ci pur şi simplu, din luciditate. Nimic nu cred că este mai inutil, decât să dai cuiva, atât cât să creadă că-şi va rezolva problemele. În viaţă, ori ai, ori n-ai, fiindcă jumătăţile de măsură nu fac altceva, decât să te ţină într-un echilibru precar, când înclinându-te într-o parte, când într-alta. Şi asta o ştiu foarte bine pe pielea mea. Dar nici în loviturile de teatru, nu cred. Azi sărac, mâine bogat! Toţi oamenii visează să devină peste noapte, plini de bani... Interesant este şi ce-ar face dacă minunea s-ar petrece? De pildă, eu... Aş pleca într-o călătorie? Nu ştiu. Aş da fuga prin magazine? Nu, asta în nici un caz. Mi-aş cumpăra cărţi? Da! Aş mânca homari? Nu ştiu sau poate că da. Poate mi-aş lua maşină? Nu, pentru că sunt mult prea distrat. Mint! Mi-aş lua maşină şi mi-aş angaja un şofer... Asta sigur, pentru că m-am săturat să umblu prin zăpadă, veşnic cu picioarele ude şi îngheţate. Chiar că sunt un tâmpit! Cine a mai văzut un om bogat, cu o încălţăminte ca a mea? Uite, asta chiar că mi-aş lua! Cizme pentru iarnă... Ei, şi uite aşa, îmi răspund pentru a mia oară – deşteptule, nu oricine poate fi bogat! Auzi, cizme... Visul unui om cu bani!
În fond şi la urma urmei, ce înseamnă a avea bani? Nimic! Nişte bilete nenorocite de hârtie, care au înghenunchiat lumea. Le ai – exişti, nu le ai – eşti un fel de umbră cenuşie, o fantomă cu număr în statistici, o cantitate plină de nevoi, un om, aproape tot timpul singur şi trist. Ce ironie... Blestemata viclenie a gândurilor mă tot întreba, bine, bine, nea’ fantomă, dar tu, tu ce ai face? Şi cum nimeni nu-mi putea auzi scârţâiala minţii, am început să-mi văd, viitorul... Undeva, la liziera unei păduri, o casă... Nici prea mare, nici prea mică. Porţi înalte, garduri şi mai înalte. O grădină. Pomi. Obligatoriu fructiferi! Un câine. Ba nu, doi! Unul alb şi unul negru. Mari! O bibliotecă uriaşă, cât mai multă muzică clasică, apus şi răsărit de soare văzut pe fereastră, plăcintă rumenită precum cea a macedoneanului din colţul străzii lui madam’ Crâmpei, oaspeţi aleşi pe sprânceană, femei frumoase, venite doar pentru o singură noapte, plimbări lungi prin pădure, alături de cei doi câini... Şi o apă! Neapărat un lac, un râu ceva, pentru că marea e prea departe de Bucureşti. Oho hoo, ce cărţi aş mai scrie... Câte gânduri mi-ar vizita mintea...
Iar din când în când, aş veni în oraş seara, la un concert sau la o piesă de teatru. Şoferul m-ar aştepta răbdător lângă maşină, iar eu, fără a-i vorbi prea mult, m-aş întoarce în liniştea de la liziera pădurii...
Dar până una alta, cu ciorapi uzi, am ajuns înapoi, la casa doamnei Avramescu. Şi m-am simţit vinovat, mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu, că-mi dăduse norocul de-a trăi şi barem pentru o perioadă, în acest loc nesperat.

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011