Acum, eu încerc să pătrund într-o odaie slab luminată. Este o seară rece de octombrie. Anul? 1879. Podeaua scârţâie sub hoţia paşilor mei. Într-un colţ, un foc iute îşi trosneşte lemnele. Pe marginea unui pat, un bărbat stă cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu capul aplecat. Fereastra se zgâlţâie, pălmuită de-o pală de vânt. Insul îşi trece mâna prin păr, fără a lua în seamă „zloata“ de afară. Caut din privire jilţul pe care acesta trebuie să se aşeze. Dar nu-l văd.
Pe furiş, mâinile mele încep să se agite. Cu una ţin foile albe, cu cealaltă, încep să scriu...
Trist, învelişul unei zile de toamnă, răvăşeşte praful unei nostalgice iubiri.
Bărbatul îşi ridică privirea, fixând un punct din spatele meu. Prins între ochii pătrunzători ai tânărului şi orizontul amintirilor sale, devin un interpus clandestin. Mă trec fiorii. Îl văd pe Eminescu! Mă trage spre lumea lui, acolo unde iubirea doare cumplit, fiindcă e pură. De fapt, macularea mea mă doare, nepregătit fiind pentru atâta frumuseţe. Mă zbat să scap şi încerc să evadez, scriind...
Fragment din romanul Umbra de dincolo..., 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu