La microfon veni o cunoscută cântăreaţă, în mare vogă acum vreo treizeci de ani. Nu-mi plăcuse nici atunci, când vocea ei se auzea pe toate posturile de radio, dar nici acum, când apariţia ei mă înfioră. Folosea artificiile unui roz disperat, culoarea tinereţii prime, încercând astfel să păcălească timpul, cu naivitate. Da, cuvîntul potrivit era „folosea“, pentru că îmbrăcămintea mulată pe un trup deformat de bătrâneţe, era roz... Culoare ruşinată, care se zvârcolea neputincioasă în ritmurile cadenţate nu de muzică, ci de nesiguranţa fizică a purtătoarei. Dansul încerca să ascundă tremuratul, iar mâinile i se agitau, muncind mai mult decât vocea. Talentul fostei cântăreţe era pus acum în folosul comunităţii. Făcea cu ochiul complice, trimiţând bătrânilor domni din sală, amintiri ascunse, ştiute numai de ei, nostalgii apuse, secrete sparte, ameninţătoare scandaluri târzii...
Cred că şi domnii visau pentru o clipă, ascunzându-se în faldurile unui trecut revolut, mişcate lin de privirea provocatoare a cântăreţei. Bărbaţi bătrâni adulmecau trecutul, ţuguind buzele în exerciţiul apus al săruturilor pasionale cu care-şi sigilaseră, cândva, păcatul.
Priveam penibilul spectacol al oamenilor blestemaţi să se zbată în trupuri slăbănoage, răzvrătiţi în tragedia lor, captivi, condamnaţi, neîmpăcaţi cu viclenia timpului.
Deodată, cântăreaţa smulse microfonul, pornind la un atac final. Venea spre noi, uşor aplecată înainte, cu paşi şovăitori, încâlciţi ca într-o nesiguranţă a beţiei. Se apropie de primul rând. Scaunele erau aşezate în semicerc, formând un spaţiu curbat, ocrotitor. Cântăreaţa combina cuvintele provocatoare ale unei vechi melodii, cu mângâieri pe obrajii unora, dojenitoare pentru unii, aproape brutale pentru alţii, ştrengare ori dureroase, compuse pentru fiecare, poate, din amintiri. Doamnele bătrâne, aşezate demn lângă aceştia, ignorate total de atenţia cântăreţei, strângeau mânerele scaunelor, cu mâini pe care verighetele de aur, adânc imprimate în carne, le ţinuseră alături de cei care încă mai aveau secrete faţă de ele.
Cântăreaţa ajunse în dreptul meu. Mă cercetă o clipă cu ochi de vultur, căutându-mă cu repeziciune printre perniţele de pluş ale budoarului ei şi negăsindu-mă, trecu preocupată mai departe. Mie îmi lăsă, din neglijenţă, doar un uşor parfum cu iz de praf.
Totul se termină în acordurile line ale unui cântec în care era reclamată eterna infidelitate a bărbaţilor... Aplauze....
Fragment din romanul Umbra de dincolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu