În ultimul timp, parcă-i un făcut! Vreau, nu vreau, mă întâlnesc în diferite locuri şi în diferite situaţii cu femei casnice ori cu femei pensionate. Discutăm câte în lună şi în stele, avem păreri, tragem concluzii, comunicăm. Este plăcut şi reconfortant. Însă, de fiecare dată se ajunge la un subiect pe care eu l-aş defini, numitor comun – senzaţia acestor femei de inutilitate! Femeia casnică, expertă în treburile gospodăreşti, şi-a dezvoltat un sistem de lucru, care devenind rutină, se derulează automat, zi de zi. Cea pensionată, scoasă din cadenţa unei perioade lungi, în care-şi organiza viaţa între serviciu şi familie, se simte debusolată. Ambele categorii au un exces de timp! Da. Ore „goale”, consumate în faţa micului ecran, din lipsă de altceva. Situaţiile financiare nu le permit mare lucru... O carte nouă este un lux rar, o piesă de teatru sau o minivacanţă sunt vise. Oricât de tonice vor să pară, în spatele cuvintelor se simt ecourile unor apropiate depresii. Aceste femei minunate, cu vârste diferite, pur şi simplu, suferă! Au energie, au inteligenţă, au timp! Şi toate aceste valori se risipesc în fiecare zi, lăsând loc liber, tristeţii. Au muncit, s-au sacrificat, iar acum nu ştiu cum să se mai întoarcă la ele... Au pierdut drumul spre visele de început, multe, chiar respectul de sine. Le-am întrebat ce-şi doreau la intrarea în viaţă... Toate, fără excepţie, mi-au întâmpinat întrebarea cu un zâmbet melancolic. Asta m-a revoltat cel mai mult! Proiecţii ideale peste o lume strâmbă... Grile care nu s-au potrivit cu întrebările candide ale unor tinere de altădată... Eşecuri? Nu. Ar fi prea mult! Nepotriviri... Şi totuşi, de ce acum, când multe greutăţi s-au ridicat de pe umerii acestor femei, nu au parte de „ore” plăcute, „orele” lor de satisfacţie, de împlinire? M-am gândit la societatea noastră sfrijită... Ce să le ofere? Exces de indiferenţă, dacă nu, chiar dispreţ... Şi asta nu e drept, nu e corect! Atunci? În sinea mea, cred că tot „orele” lor vor dezvolta o activitate sănătoasă, o formă articulată, cu preocupări comune, un fel de răspuns umilitor dat unei societăţi ingrate. O doamnă de optzeci şi patru de ani, cu părul alb ca un nor de vară, m-a întrebat cu timiditate: „De ce nu ne întâlnim undeva, unde să ne citiţi din cărţile Dumneavoastră, să discutăm, să avem şi noi impresia că existăm?” Mi-am stăpânit lacrimile. „Impresia că existăm”... Nu ştiu dacă lecturile mele pot fi o soluţie, dar cred că este o mare nedreptate ca astfel de femei să tânjească după o simplă senzaţie, atâta timp cât ele există cu adevărat. Şi sunt energice, sunt inteligente şi au mult timp liber...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu