Rătăcind...

Începusem să mă plictisesc. Nu prea ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc sau cum să fac pentru a simţi că trăiesc cu adevărat. Nimeni nu mă aştepta, nici măcar familia pe care tocmai o părăsisem, conformându-se dorinţei mele de a nu mă căuta, mai mult din comoditate cred, decât din respect. Acum, mă amuzau temerile mele şcolăreşti din momentele în care-mi făceam bagajul, frica pe care o simţeam atunci când, privind în toate părţile, încuiam uşa poate pentru totdeauna. Mă întrebam ce reacţii or fi fost în casă, seara, când toţi s-au întors şi în locul mesei puse, au găsit un bilet. Nu ştiu de ce nu am nici o îndoială că nimeni nu a plâns, că nimeni nu s-a simţit vinovat de ceva; poate au fost doar regrete sau chiar enervări, legate de lipsa celei care-i chema la masă. Chiar dacă mă dojeneam că sunt prea aspră cu bărbatul meu, care din punct de vedere formal nu putea fi acuzat de nimic, cu fetele mele, cărora – iubindu-le cu disperare – nu le puteam cere mai mult decât ştiusem să le cer, aveam certitudinea că nu mă înşel. Cunoşteam mult prea bine atmosfera casei, preocupările fiecăruia, egoismele pe care nu fusesem în stare să le elimin în lunga lor perioadă de formare. Fusesem şi încă eram vinovată de toate acestea şi nu-mi dădeam dreptul de a-i acuza. Oricum nu aş fi putut s-o fac, chiar dacă aş fi fost îndreptăţită, pentru că erau parte din viaţa mea, erau membrii familiei mele, bună sau rea, dar a mea. De fapt, mă confruntam cu o profundă criză personală pe care nu eram în stare să o guvernez, iar atunci când am simţit că mă sufoc, am evadat, fugind. Am lăsat totul, vrând să afund în întunericul trecutului, propriile mele eşecuri. Acum, rămasă numai cu mine, eram decisă pentru prima oară în viaţă să mă întâlnesc cu propria-mi persoană, să evaluez reala mea personalitate, să cântăresc cu detaşare plusurile şi minusurile pe care le conţin. Eram vizitată de gânduri lacrimogene care mă postau inevitabil pe strapontina vieţii, mă tot victimizam, căutând mereu sursa nefericirii mele în exterior. Dar dacă ea îşi făcuse culcuş perfid în adâncul sufletului meu? Numai aşa, având curajul şi puterea de a epura totul din viaţa mea, păstrându-mi doar ascunzătorile gândurilor şi întorcându-mă, voi înţelege poate unde am derapat şi când. De ce, având tot ce putea sta la baza fericirii, eram din ce în ce mai tristă, mai pustiită, mai nefericită. Destinul îmi oferise până şi această formă rară de răsfăţ, posibilitatea de a-mi cumpăra fericirea. Fragment din romanul Triunghiul nebunelor