Noi nu iubim pe nimeni...

Eu am părăsit de ceva vreme, certitudinile. Poate, fiindcă am încercat să înţeleg tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Poate am încercat să accept că-n iubire, cuvintele şi-au cam pierdut sensul. De fapt, noi nu iubim pe nimeni, ci doar ne căutăm în ceilalţi. Ne proiectăm aşteptările, imaginile, visele, vrem să ne umplem cavernele cu şi prin celălalt. Suntem întorşi cu spatele spre sufletele noastre şi rătăcindu-ne, acuzăm. Toţi suntem incompleţi, nu atât prin lipsurile pe care le resimţim, cât prin adormirea conţinutului nostru. Căutăm în celălalt, ceea ce nu putem activa în noi, conştienţi fiind de prezenţa acelui ceva ce ne frământă, fără să ne dea pacea întregului. Dumnezeu ne-a plămădit întregi, iar de atunci, nu ne-am divizat niciodată. Am dus în noi, cu preţul istoriei umane, atât bărbatul, cât şi femeia, androginul acela, pe care azi, ne minţim că-l căutăm. Separarea bărbat-femeie a dat componentele unui laborator biologic, necesar „înmulţirii”, reproducătorul Totului uman. Bărbatul e puternic. Dar bărbatul e şi slab. Este protector, dar are şi el nevoie de protecţie; dăruieşte, dorind să primească; cheamă, aşteptând să fie chemat; vânează, lăsându-se pradă vânatului…vânătorul vânat. El conţine ceea ce caută, dar are nevoie de nişte stimuli, pentru a-şi activa conţinutul. La fel, şi femeia. Identic. Dar, oamenii greşind, îşi aleg dirijorii nepotriviţi simfoniei lor. Îi aleg astfel, din nerăbdare, din necunoaştere de sine, din interese, din ambiţii meschine, din laşităţi sau din comodităţi neiertătoare, care vor declanşa firesc, o chinuitoare dizarmonie. Ascultam cu mare atenţie şi mă uimea teoria Evei. Deja în mine, se declanşase o avalanşă de întrebări, dar promisesem că nu o întrerup. – Uriaşul OM devine un pitic. La început, o nemulţumire i se înfige în cuget, inconfortabilă şi sâcâitoare ca o cange, dar nu înţelege de ce lângă el se află o fiinţă care nu intră în rezonanţă cu gândurile lui, de ce nu iese în întâmpinarea aşteptărilor, de ce nu dă ceea ce el aşteaptă să primească, de ce nu-l completează acolo, unde singur îi este prea greu să ajungă. Dar uită sau poate nici nu-l duce gândul, că nimic nu-i este imposibil, că totul se poate, că tot ce simte se poate împlini, dar cu şi prin conştientizarea acestor lucruri. Greşeala este totdeauna, în cel nemulţumit. Dar când, însă câţi vor să gândească asta, cine-şi asumă eşecul strict personal, eroarea săvârşită ? Pot numai cei ce au curajul penitenţei, cei care se întorc cu faţa spre ei, se privesc, recunoscând în tot ceea ce văd, frumosul şi urâtul, bunul şi răul, curajul şi frica, puterea şi slăbiciunea. Numai atunci, când vanitatea poate fi orbită, Omul se poate observa pe sine. Cel mai tare, Omul se teme de el. Eva vorbea privind în jos, concentrându-se parcă pe cadenţa paşilor noştri, părea că-şi vorbeşte mai degrabă sieşi, încercând să se convingă. Fragment din romanul Ademenirea, 2006