Ca actor, ultima dată l-am văzut pe scena Teatrului Naţional.
Juca în rolul lui Pierre, alături de Horaţiu Mălăele, în cunoscuta piesă Dineu cu proşti. O oră şi patruzeci de minute cât a durat spectacolul, cei doi au făcut o sală arhiplină să-i urmărească cu o plăcere pe care numai marii actori o pot transmite. Aplauze? Multe, multe, multe...
Vestea îmbolnăvirii marelui actor în urma unui incident atât de stupid a cutremurat lumea iubitorilor de teatru. La început ne-a întristat. Apoi, liniştea decentă impusă probabil de marele actor, ne-a îndepărtat de drama lui. Acum? Aflând de tragedia cu care luptă acest om, ne-am înfiorat. Ne-am revoltat, acuzându-ne de o indiferenţă de neiertat. Suferinţa oricărui om nu are voie să ne lase nepăsători, însă, atunci când cel lovit este atât de cunoscut, când ne-a obişnuit cu imaginea unui om puternic, plin de energie şi de talent, drama pare a fi şi mai mare. Luni de zile a zăcut pe paturi de spital, pendulându-şi sufletul între viaţă şi moarte. A privit pe ferestre din ce în ce mai îndepărtate, ritmul naturii. A ştiut că dincolo de pereţi suntem noi, cei sănătoşi, noi care ne trăim clipele, irosind darul normalităţii. El, Şerban Ionescu, aşteptând o minune în ţara nimănui şi-a făcut probabil de nenumărate ori, bilanţul. A devenit spectatorul unei piese absurde, piesă în care actori am fost noi, cei care am uitat să ne ocrotim valorile... Acum, după atâta suferinţă, se pare că societatea s-a trezit. Noul guvern intervine, dându-ne speranţe. Şerban Ionescu va fi dus la Viena pentru a fi salvat! Îl aşteptăm să se întoarcă sănătos, iar noi stând cu capetele plecate vom fi ruşinaţi de trădarea noastră. Iartă-ne maestre! Fi mai presus decât noi şi întorcându-te pe scenă, ne vei aminti mereu că o valoare a culturii româneşti, nu piere nici întunecată de ignoranţa noastră. Aplauzele îţi aparţin şi te aşteaptă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu