Am început să ies mai des printre oameni... Printre semenii mei. Când i-am lăsat, refugiindu-mă în căldura protectoare a bibliotecii, erau debusolați, uimiți, dezorientați. Acum, când m-am întors, i-am găsit singuri. Singuri și speriați de singurătatea lor. Revoltați, dar singuri. Posesorii unor acte care le specifică naționalitatea, apartenența la un popor inexistent. Toți vorbesc despre ei! Toți se lamentează, toți par blocați într-o perioadă caducă, fără vlagă, fără curajul de a mai visa. Ce a fost, pare mai bun decât ce este, iar despre ce va fi nu îndrăznește nimeni să vorbească. O mulțime de indivizi se mișcă haotic în jurul meu întristându-mi sufletul. Nu simt nici un liant care să-i unească pentru a-i întări. Semenii mei strigă singuri, refugiindu-se în amintiri. Se ascund în trecutul lor, scormonind cu disperare după zile, ore sau clipe de fericire. Oamenii par a nu mai avea idei... Ei le așteaptă! Cineva trebuie să vină să le spună ce au de făcut... Par a nu mai fi stăpâni pe propriile lor destine, goliți de speranțe, aproape învinși... Trist este că majoritatea sunt plini de valoare. O valoare reală, construită cu greu, însă abandonată într-un colț al ființei lor, ascunsă parcă cu rușine. Nu pare o neconștientizare a acestor valori, ci o decepție care nu poate lupta singură cu dureroasa întrebare ”la ce bun?”. Un abandon? Nu. Nu încă. Breslele au aceleași răni supurânde, răni netratate, amenințate de o infecție devastatoare. Ele par a nu mai avea puterea de a-și trata singure boala, așteptând o mână cu pomadă vindecătoare. Mă întreb de ce nu ne tratăm unii pe alții... Unul câte unul, apoi doi pe patru, patru pe șaisprezece, refăcându-ne sănătatea, speranța și visul... O mână întinsă. Atât lipsește. La o distanță de un braț stă salvarea unui neam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu