2011!

        Cititorule, anul 2011 să-ţi fie an de fericită referinţă în viaţă!

                                LA MULŢI ANI !

Bilanţ 2010

Un an complicat se apropie de sfârşit... Disciplinat, a conţinut şi el sărmanul,  cele douăsprezece luni care i-au fost atribuite, însă povara lor a fost prea mare, încovoindu-l. Un an neliniştit, păcălit pe nedrept de oameni mici şi mincinoşi, tulburat de incertitudini multe, care au dezorientat vieţile noastre. Anotimpurilor nu li s-au mai lăsat timp să-şi desfăşoare frumuseţea, lunilor culoarea, zilelor speranţa, orelor plăcerea... Un an comprimat între teamă şi nesiguranţă, care, prin presare a blocat valorile, ridicând deasupra necuviinţa, impertinenţa, dispreţul, indiferenţa ori pur şi simplu, răutatea. Un an în care totuşi au răsărit crini, au zburat vulturi, s-au prăvălit izvoare, a dănţuit vântul, s-au spart valuri de ţărm... Un an văzut de foarte puţini oameni, strecurat neputincios printre greve şi facturi, un an vitregit, poate chiar, un an pierdut... Repetenţi la materia viaţă, ne întrebăm debusolaţi ce s-a întâmplat cu visele noastre, cine şi de ce ni le-a transformat într-un coşmar? 2010, pleacă în curând, târându-şi picioarele grele, trist, abătut, descurajat... Un an frumos, învins de urâţenia unor oameni, un an bun, păcălit de viclenie şi cupiditate, o şansă ratată cu inconştienţă, un dar aruncat în noroi... Stau şi mă întreb cu tristeţe de ce nebunia lumii roteşte din ce în ce mai tare manivela unui mecanism teribil, care ne va sfărâma sufletele, transformându-ne în bucăţi de carne încruntate, cu nevoi multe şi vise puţine.

Bilanţul? O pierdere uriaşă cu înfricoşător chip de haos. Consecinţa? Insolvabilitatea! Incapacitatea de plată, prigoana creditorilor, care, nemaiavând ce să ne execute s-ar putea să ne ia sufletul...

Totuşi, 2010 ne mai dă o şansă, trimitându-l spre noi, pe 2011 – ani cifre – clepsidre implacabile care aşteaptă să ne revenim. Şi când te gândeşti cât ar fi de simplu...

Ninge...

Simfonia albă a început peste visul tău. Ninge... Fiecare fulg, pată îngheţată de reverie, coboară lin spre pământ, aşternându-şi mica frumuseţe la picioarele tale. Amintirile cad din cer una câte una, amestecând anii, făcându-te când copil, când adult, umezindu-ţi buzele uscate de însetare, coborându-ţi pleoapele grele. Un viscol desculţ aleargă după pene de ângeri, răscolind răutăcios fulgii de nea. Peste viaţa ta, peste viaţa mea, peste viaţa noastră, încremeneşte puţin realitatea, lăsându-ne să hoinărim aiurea, să ne scoatem sufletul la aer, să-l tresărim, să-l bucurăm, să-l lăsăm liber. Iar el, nebunul, o porneşte după fulgii de nea, când sus, când jos, când lateral, se înhăitează cu alte mii şi mii de suflete, colindând munţi şi ape, văzduhuri şi genuni, liber, nepermis de liber, suflet fără de păcat... Dar, telefonul sună, frângând aripile atât de rar întinse, întorcând brutal şi neîngăduit, sufletul înapoi. Alba simfonie continuă, dar nu o mai auzi, fiindcă a devenit brusc un banal fenomen natural, care încurcă circulaţia oraşului. Doar copacii o ascultă până la sfârşit, pentru că ei refuză să-şi ia telefon...

 

O, ce veste minunată!

Vezi cititorule? Astăzi s-a născut Cel făr' de-nceput!

         CRĂCIUN FERICIT!

Linişte...

Şi acum, linişte... Să aprindem luminile în bradul de Crăciun şi să aşteptăm înfăptuirea... Îţi doresc cititorule, multe daruri în suflet, în gând, în vise şi în realitate! 

                                                    CRĂCIUN FERICIT!

RUGĂ

Dintr-un sipet secret, în care-mi ţin ascunse toate visele şi toate speranţele, scot în liniştea nopţii, pentru tine, o rugă:

 

Doamne, dă-i sănătate, fericire, linişte şi bucurie, apără-l Doamne de răul văzut şi nevăzut, îndulceşte-i sufletul, descătuşează-i nădăjduinţele, arată-i lumina, celui care citeşte aceste rânduri.Te rog, iartă-i păcatele.Fă-l Doamne să înţeleagă fiecare dar, al fiecărei zile, fă-l să simtă îmbătătorul aer al dimineţii, umple-i inima de frumuseţea vieţii, aşează-i pe aripi de vulturi gândurile, îndreaptă-i trupul, limpezeşte-i ochii, şi dezrobeşte-i Iubirea!

 

Îţi doresc cititorule,

                     CRĂCIUN FERICIT! 

1989-2010

Douăzeci şi unu de ani, aşternuţi între noapte şi zi, timp de crepuscul... Rătăcire între ce am fost şi ce vom fi, pribegie apostolică, şir de idealuri dezrobite, zdrenţuroase vise, flămânde trăiri. Neam pe jumătate orb, blestemat pe nedrept de vrăjitorii lumii, îmbolnăvit de viruşi aduşi de istorie, legat la mâini cu clopoţei, precum leproşii...

Douăzeci şi unu de ani şi abia începem să urcăm muntele Golgota... Iar crucea-i grea şi ne-a intrat adânc în carne... Ne întrebăm de unde să avem puterea de-a birui urcuşul acesta arid? Cu câte lacrimi trebuie udat, pentru a răsări din nou, barem o firavă mlădiţă din rădăcinile adânc ascunse în pământ? În jurul meu se spune că nu mor caii, când vor câinii, iar eu aud tropot îndepărtat, venit din trecut, dar şi din viitor, herghelii care izbesc cu copitele pământul, făcând apele să tremure şi câinii să tacă. Mă întreb când se vor întâlni, cei ce s-au dus cu cei care va să vină, când vor face ocol în jurul nostru, protejându-ne? Douăzeci şi unu de ani din vieţile noastre s-au dus, dar nu au putut lua cu ei, trăirile unei ierni adevărate, marcate cu sânge şi cu o cifră, 1989. Auzi? Nu m-am înşelat... Se aud tropote îndepărtate... Oare noi vom mai apuca, ziua în care acei caii se vor întoarce? Dar, până atunci, trebuie să ne păzim de câinii sălbatici care ne-au muşcat carnea, poftindu-ne acum, până şi oasele. Cel mai dureros este că prin acel blestem s-au metamorfozat nişte cai, în cei mai sângeroşi câini, iar noi, pe jumătate orbi, nu-i mai putem deosebi...

Auzi? Bat clopote...

Bat clopote de gheaţă, cu sunete reci, de cristal. Bing, bang... Începe slujba lumii noastre, cu mii de preoţi şi milioane de novici... Biserici, catedrale, palate, conace, bordee, împodobite şi luminate, încălzesc zăpada aşternută în sufletele noastre. O vor topită, apoasă şi curgătoare, izvor de iubire cu formă de viaţă. Viscolul şopteşte şuierând, că magi misterioşi au pornit la drum, privind cercetători stelele şi încruntaţi, pământul. Ceva încremeneşte în mintea omenească, în aşteptare. În sufletele noastre se mişcă un prunc nevinovat, născut odată cu fiecare dintre noi, o fiinţa pură şi nemuritoare, pe care o simţim doar o noapte pe an. El este cel care aude primul clopotele de argint, el tresare fericit, privind curios prin ochii noştri. El vede, cum undeva, pe cer, se sfâşâie perdeaua nopţii, lăsând lumina lină să coboare, ca o cale strălucitoare şi neasemuit de fină. El ştie, că pe acest drum de lumină, va veni Pruncul pruncilor, Împăratul inimii, Regele lumii, Fiul lui Dumnezeu.

Bat clopote de gheaţă, vestind apropierea şansei noastre de-a ne lăsa bucuria să stea cu noi la masa de Crăciun.

Fiindcă, toţi ştim cutremurătoarea poveste a celui care vine iar spre noi, să-L primim în suflete şi case, aşezându-L în cel mai cinstit loc. Să nu uităm că-i  sărbătoarea Lui şi nu a noastră... Noi, doar trebuie să Îl primim...

Bing, bang...

Femeia

Scriam de zor. Îmi vedeam personajul mai limpede, îi distingeam deja faldurile veşmintelor, ghicindu-i formele, vânându-i zâmbetul, pictându-i culoarea. Distanţa dintre noi devenea din ce în ce mai transparentă, lăsându-mă să mă apropii şi întinzându-mi gândurile, mai mai că o puteam atinge. Dar femeia rămânea totuşi undeva sus, neputând să coboare, iar eu eram încă prea greu pentru a mă înălţa. Frumuseţea ei îmi făce câteodată rău, pentru că se lăsa privită dincolo de forme, dezvăluindu-mi orbitoare crâmpeie de suflet, care-mi săgetau ochii şi-mi pârleau inima. Era ca un centru de raze rotitor, cu lumini de soare, un pârjol de-o secundă, luminător al minţii mele întunecate. Simţeam ângerul şi demonul din mine, albul şi negrul, ca pe nişte ziduri uriaşe de care-mi izbeam disperarea, căutând variaţiunile cromatice ale unei vieţi adevărate. Eram în preajma femeii, ca un eunuc lipsit de şansă, condamnat doar să privească... Paznicul trist, care-şi transformase condeiul în gratiile metalice ale unei cuşti în care era zăvorîtă cea mai efemeră şi mai inefabilă fiinţă. Zulnia era fără să fie, zâmbea fără a zâmbi, privea totul nefolosindu-şi ochii, atingea ceea ce noi nici măcar nu puteam percepe. Osmoză dintre văzut şi nevăzut, abur cu puterea de-a imita contururile reale, apărea în faţa minţii mele, surâzând...

Fragment din romanul Chiriasul de la demisol

Refugiu

Turla unei biserici se ridica peste case, chemându-mă parcă. Am intrat în liniştea tainică, răcoroasă şi primitoare, la ceas de amiază. Biserica era goală. Lumânările aprinse făceau să strălucească argintul icoanelor, iar mirosul tămâiei îmi dădea fiori.

Totdeauna m-am simţit vinovată sub privirile cercetătoare ale sfinţilor, ca o purtătoare de păcate grele, incapabilă de a urma calea cea dreaptă. Dar niciodată nu m-am simţit neaşteptată, neprimită, neînţeleasă. Poate chiar sentimentul că ei pătrund tainele mele, dojenindu-mă cu dragoste, îmbrăţişându-mi şi alungându-mi temerile, mă făcea să mă încred în bunătatea şi de ce să nu recunosc, discreţia lor desăvârşită. Le puteam spune în gând necazurile mele, eşecurile, căutările, iar ei mă ascultau, liniştindu-mă. Ştiam şi eu, ştiau şi ei ce trebuia să fac, dar mă iertau întotdeauna pentru promisiunile neţinute, strecurându-se în sufletul meu cu blândeţea gândului că e bine chiar şi să-mi doresc drumul cel drept. Erau martori răbdători ai unei istorii întregi de promisiuni, făcute de fiecare generaţie în parte, depozitarii suferinţelor tuturor celor care le treceau pragul, purificatori de inimi întinate, mângâietorii lacrimilor noastre. Aici, veneam copleşită de temeri, de aici, plecam eliberată de ele. Intram uşor încovoiată, ieşeam dreaptă ca o stăpână absolută a destinului meu, ştiind, dar uitând din păcate repede, că nu sunt niciodată singură, părăsită sau chiar atât de păcătoasă, încât să mă tem. Simţeam că aici voi găsi mereu ajutorul sufletului meu, oferit cu nesecată dragoste, de Dumnezeu. Mă ştiam apărată, ca un copil ascuns în spatele părintelui său, singurul care are curajul de a ieşi în calea răului pentru a-l supune. Ce stranie senzaţie putea transfera liniştea acestui loc, peste haosul dureros din om! Am aprins lumânări, văitându-mă în gând, pârând în faţa Judecătorului Suprem, răul care mă chinuia. Dădeam vina cu generozitate pe tot ce mă înconjura, ştiind foarte bine că în mare parte, eu sunt cea vinovată. Eram laşă şi-mi era ruşine, dar ceva mă tot justifica să pârăsc, făcând pe victima nefericită. Poate simţeam atâta iubire în jurul meu, încât îmi putea permite să mă comport ca un copil răsfăţat.

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Limba Română

Eu am învăţat să vorbesc în limba română, de la mama. O femeie deosebit de frumoasă prin simplitatea şi eleganţa ei. O fiinţă plină de nobleţe, rătăcită pe străzile sărăciei, speriată de răutatea şi de viclenia oamenilor, dar fioroasă când era vorba de copiii ei. Ne-a ţinut aproape de suflet, până astăzi, când slavă Domnului, are 83 de ani şi micşorată de vremuri, încă mai ştie să ne iubească şi să ne dojenească. Cu tata, am vorbit limba română, el fiind un om destul de tăcut, preocupat de tot felul de invenţii, minte îndrăzneţă şi visătoare, un povestitor genial, dar prea zgârcit în vorbă. Şi pentru el îi mulţumesc lui Dumnezeu, fiindcă-i mai pot asculta şi astăzi poveştile, când, aplecat peste micile lui invenţii, descoperă câte ceva, la cei 86 de ani pe care-i are. Şi mama şi tata sunt români. Ea, cu rădăcini în Ardeal, el, în Bucovina. În casa lor am crescut, învăţând să rostesc în limba română, cuvinte clare şi dragi, împletite cu disciplină ardelenească şi cu dureroasă visare bucovineană. Nici nu mi-am dat seama când mi-au strecurat în suflet valorile neamului meu... M-au învăţat să iubesc ceea ce-mi aparţine, fără blazoane, fără titluri, ci pur şi simplu, natural. Părinţii mei mi-au dat o avere uriaşă – limba română, vârf de lance în teribila luptă cu necunoaşterea. Cu ea am deschis dicţionare, prin ea am înţeles că dincolo de cuvinte există o lume nevăzută, prin care se reflectă sufletul unui om. Ea mi-a tradus durerosul adevăr, că nu ştim nimic, ocrotindu-mi teama şi învăţându-mă cum trebuie să caut. Prin ea am spus că iubesc, că mi-e dor sau că simt fericirea ori deziluzia... Limba română ne este gândirea, echilibrul, speranţa, părinţii, moşii şi strămoşii. Din astfel de molecule suntem alcătuiţi, mozaic natural care ne-a făcut posibilă istoria. Limba română este artera principală care ne conduce sângele spre inimă, coloana vertebrală care ne susţine trupul, ochii care lasă să pătrundă în sufletele noastre, lumina lumii. Limba română suntem noi... Cine o murdăreşte, o ponegreşte, o dispreţuieşte, îşi atrage blestemul acestui pământ, care nu-şi uită niciodată, trădătorii.

Zulnia Sturdza

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei.

Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii -  femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman.

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Moş Nicolae

Încet, încet, cu paşi mărunţi, prin neaua proaspăt aşternută, un bătrân pribegeşte din poartă în poartă. Casele dorm, sub căciuli groase de zăpadă, luna priveşte curioasă, iar fulgii de omăt cad, povestindu-i moşului că inimile oamenilor au îngheţat. Bătrânul ascultă şi se încruntă. Dă din cap, nemulţumit... Oftează... Stelele sclipesc, strigând fără glas o rugă către Moş Nicolae... „Fă o minune!” spun ele, prin licăriri speriate. Bătrânul se opreşte lângă prima casă. Priveşte pe fereastră. Oameni ţepeni dorm în paturi calde. Par nişte păpuşi umplute cu lucruri inutile, saci de piele fără zâmbet, lipsiţi până şi de culoarea speranţei. Bătrânul se întreabă uimit, ce spirit rău a vizitat pământul în anul care se termină curând, de-a reuşit să facă din oameni, biete linii curbe... E ostenit Moş Nicolae, tare ostenit... Drumul din legendă până la ferestrele oamenilor, e lung şi anevoios... Îl face an de an, fără odihnă, dar parcă niciodată nu i s-a părut mai greu... Cândva, aluneca pe visele oamenilor şi totul era frumos. Acum, zăpadă şi gheaţă, viscol şi nămeţi... Parcă nimeni nu-l mai aşteaptă... Fulgii de omăt îi spun răutăcioşi, că oamenii l-au înlocuit cu pachete de ciocolată, cu bomboane ambalate în cutii colorate, cu portocale şi chiar cu jucării! Ceva, ceva pare adevărat, fiindcă bătrânul vede ghete aliniate sub fereastră, pline cu dulciuri... Dar nici o nuieluşă! Oare toţi oamenii sunt buni? Atunci, de ce chipurile lor sunt urâte? Moş Nicolae oftează din nou... A priceput... Şi, aşa cum l-au rugat stelele, va face o minune... Toate darurile din ghete dispar! În loc, moşul pune crenguţe de brad, şi de acele lor verzi, prinde picături de speranţă, zâmbete mici şi zâmbete mari, panere pline cu iubire, legături de iertare şi pachete de înţelepciune. Dar nu uită să pună, la fiecare pereche de ghete, nuieluşe argintii, semne pline de dojană, şi căte un clopoţel de gheaţă care le va aminti oamenilor prin clinchetul lui, că doar dragostea dintre ei poate topi răceala, indiferenţa, neliniştea sufletească ori teama care i-a cuprins...

Moş Nicolae, încet, încet, cu paşi mărunţi, pleacă din nou spre legendă, privind din când în când înapoi, cu tristeţe. Poate la anul, oamenii vor dormi zâmbind, vor visa frumos, făcându-i astfel şi lui, drumul mai uşor...  

Scrisoare deschisă

Prieteni şi colegi de breaslă m-au sfătuit să nu abordez un subiect atât de delicat, cum este cel al Zilei Naţionale! La început am avut o prudenţă care mi-a amintit de mirosul greu al laşităţii. M-am întrebat, de ce? Apoi, stând în singurătate şi în linişte, am reflectat... Parcă mai mult ca oricând, “trebuie” să ne ferim de cuvintele care împreunându-se în mintea noastră, nasc întrebări şi caută răspunsuri... Un grup restrâns, format din câţiva oameni care se ţin strâns legaţi unii de alţii, un fel de echimoză a unei societăţi, a decis că este musai să-ţi dizolvi identitatea în zeama secretată de ei. Adică? Ori stai cuminte, cu capul plecat, în rândul sclavilor, ori, dacă te mănâncă limba şi vrei să spui ceva, trebuie să foloseşti doar un limbaj impus. Asta îmi aminteşte de diferite scene din filmele americane de duzină, în care există un grup de “fiţoase”, care fac legea prin ifose, mode şi prostie. Întotdeauna sunt susţinute de “tătici” influenţi şi bogaţi. Iar grupul, format din păpuşi colorate, lipsite de personalitate şi de vitalitate, developează în final, latura găunoasă a unei comunităţi. Este grupul etern învins, ambalajul care se aruncă la gunoi, este de fapt, inutilul. Şi noi avem din păcate, o celulă de “criză intelectuală”! Dar o criză de personalităţi, o isterie a neputinţei, o furie a unor complexaţi, luaţi în braţe de un “tătic” viclean care scoate din căciulă, iepuraşi. “Elita” noastră cu blăniţă ştie două melodii – una, prin care îl asigură pe „tătic” că au posibilitatea e a-i ţine căciula, iar cea de-a două, o melodie ciudată, în care trebuie să ne autodistrugem. Şi asta nu mai înţeleg!... Iepuraşii spun că nu exişti, dacă nu eşti „cool”! Nu în sensul folosit de adolescenţi, acela de grozav ori de formidabil, ci în acord cu cel din jazul modern, cel care refuză orice efuziune afectivă sau temperamentală. Dar eu nu vreau să fiu cool! Nu vreau să fiu „rece”! Nu vreau să mă feresc de ceea ce simt... Fiindcă, oricât de mult ar zâmbi dispreţuitor iepuraşii, eu simt fericirea de 1 Decembrie! Da! Pentru mine, ROMÂNIA înseamnă, „acasă”! Şi cum să-mi dispreţuiesc nebuneşte locul în care trăiesc? De ce să mă transform din proprietar, într-un om fără adăpost? Aşa cum este casa mea, am moştenit-o fără să fac mari eforturi. Şi nimic nu mă împiedică să o renovez, făcând din ea, o casă de lux. Dar iepuraşii ştiu că e mai uşor să ţii o căciulă, decât să repari o temelie. Domnilor, râdeţi cât vreţi! Eu vreau să-mi repar „casa”, pentru că nu vreau să trăiesc într-o căciulă!

1 Decembrie 2010

Oriunde te găseşti, oricine ai fi, de eşti român,

                   LA MULŢI ANI!

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, demnitate, înţelepciune şi puterea de-a iubi. Să te apere de răul văzut şi nevăzut, să te întărească în credinţa că ROMÂNIA este casa ta, cu cerdac către soare. Să te bucuri de fiecare zi, pe clipele căreia s-a agăţat speranţa, să ai puterea de “a vrea” tot ce-i mai bun pentru o ţară care în tăcere te doreşte.

Cine sunt eu?

         O formă de om, cu o identitate falsă, o linie ce defineşte doar un trup, un şablon pierdut de Dumnezeu pe pământ, poate din grabă...

        Nici eu nu ştiu cine sunt, pentru că fiecare răsărit de soare mă orbeşte, nelăsându-mă, nici măcar să mă cunosc.

        Poate sunt o eternă întrebare... O minunare venită din rătăcitul neant... Ori, o simplă firimitură de pâine, înmuiată în câteva picături de vin, scăpată pe masă, din greşeală, la o cină târzie, plină de mister.

       Simt că sunt o adiere care străbate întreg pământul, un val de mare vagabond, o furioasă inimă a unui loc de unde poate porni oricând o primejdie, o movilă tăcută de diatomit. Şi peste toate astea, mai simt ceva!

      Un ceva fără nume, o cupolă sidefie, care-mi înfaşă fiinţarea ca pe un cocon împărătesc, o vrajă lăptoasă, care-mi împiedică fericirea să iasă, pentru a nu se risipi în zadar.

      Poate că sunt un seif, al cărui cifru s-a pierdut cândva, în iarba mlădioasă a unui Eden...

      Un cimitir de vise...

      Ori, o iluzie de prunc... O lacrimă de lună... Azil pentru himere de nisip...

      Sau poate... Doar o reverie a unui om sărac...

Opinie...

Alocuţiunea Domnului Oreste Teodorescu, la lansarea cărţii Umbra de dincolo..., a autoarei A.C. Pahomi, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, 20 noiembrie 2010

 

 

„Sigur că-mi vine foarte greu, cuvintele se împuţinează, după ce domnul Stoenescu a parcurs în cerc întreg romanul. Eu am să vă vorbesc dintr-o perspectivă a cititorului călător. Mărturisesc că am primit cartea cu puţin timp înainte de a veni aici şi m-am temut pentru câteâva clipe când am primit-o, că nu voi avea timp s-o citesc. N-a fost aşa, pentru că de când am deschis-o şi până când am închis-o, a fost un singur timp. Suntem cu toţii probabil, nişte personaje în căutarea unui autor şi aici Pirandello desigur, genial fiind, a intuit ultima noastră căutare. În cazul de faţă, am senzaţia,  care devine pe timp ce se aşează informaţia în certitudine, că personajele şi-au găsit autorul. Mărturisesc sincer, ascultându-l pe domnul Stoenescu, că eu n-aş fi ştiut, dacă nu cunoşteam autoarea, că este o carte scrisă de o femeie. Cred că marii autori au această capacitate de a fi androgini şi spun asta, pentru că din perspectiva interioară, atât personajele masculine, cât şi cele feminine sunt disecate până în profunzime. Autoarea, prin personajele sale masculine, demonstrează o intuiţie şi o cunoaştere a mendrelor masculine, ceva de speriat. Puţin confortabil probabil pentru orice bărbat să se afle în faţa unui bisturiu atât de necruţător, dar totodată atât de blând, până la urmă. Mi-a plăcut foarte mult romanul, pentru că-n el există mai multe faţete ale realităţii. Nu este o realitate liniară, cum de foarte multe ori am fost obişnuiţi în proza noastră modernă, să spunem aşa, românească, mi-a părut mai mult ca la Max Blecher, o întrepătrundere de realităţi. Eu nu vreau să fac dihotomia dintre ficţiune şi realitate, eu cred că realitatea interioară a personajului principal masculin, nu e propria lui ficţiune, ci este chiar realitatea creată de mentalul său. Mi-a plăcut foarte mult cum se descrie personajul principal... „ Câteodată, aveam sentimentul bizar că, de fapt, nici nu exist, că sunt pur şi simplu o invenţie de-a mea, un simplu exerciţiu de gândire, un ghem de idei care se rostogoleşte printre paşii grăbiţi ai oamenilor reali. Doar triada ilium, ischium, pubis îmi amintea că sunt asemenea celor printre care îmi duceam existenţa, ba cu un junghi, ba cu o bucurie ori cu o ambiţie.” Este o teză foarte profundă, care ne plasează direct în esenţa logosului – omul este privit ca o realitate a ceea ce gândeşte, a ceea ce  ne spune şi până la urmă, a ceea ce face – şi de foarte multe ori, realităţile nu sunt liniare şi nu sunt pe aceiaşi axă, ele se opun, se aşează cu  energie, una împotriva celeilalte sau trimiţând personajul sau personajele în general, să traveseze de la angoasă la revelaţie, de la depresie, la o foarte mare bucurie. E un roman care nu o să vă lase indiferenţi. E posibil să vă placă sau să nu vă placă, dar cu siguranţă, ideile din această carte vor lucra în cititor şi multă vreme după ce cartea a fost terminată. Eu asta simt, încă nu mi-am definitivat până la urmă, întreg patrimoniu de cuvinte cu privire la acestă carte, pentru că sunt în căutarea descifrării unor direcţii pe care autoarea m-a invitat şi pe mine, ca şi pe dumneavoastră să le parcurgem. Şi pentru că şi domnului Stoenescu i-a plăcut foarte mult finalul, mărturisesc că ne întâlnim din nou aici şi aş vrea să închei şi eu cu ultima frază din roman:  „Şi totuşi, crepusculul pogoară peste lumea voastră, dar şi peste lumea mea, umbre lungi alunecă pe faţa aceluiaşi pământ, dar niciuna dintre ele nu-mi mai aparţine...”.

 

Ecouri

Alocuţiunea Domnului Alex Mihai Stoenescu, la lansarea cărţii Umbra de dincolo..., a autoarei A.C. Pahomi, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, 20 noiembrie 2010

 

„Cartea Umbra de dincolo..., asupra căreia n-o să doresc să fac dezvăluiri, pentru că n-am să vă spun cine este Umbra de dincolo, marghează o evoluţie evidentă a stilului şi a calităţii literare a autoarei. Întâmplarea a făcut ca eu să îi cunosc şi lucrările anterioare, să cunosc bine şi o serie de lucrări încă nepublicate şi pot să vă spun că am avut plăcerea de a remarca o creştere evidentă a calităţii prozei autoarei.

A.C. Pahomi, rămâne în zona literaturii reflexive, care nouă ni se pare astăzi, aşa, foarte sumar, foarte rapid, un apanaj al femeilor. O literatură depăşită, care nu se mai caută astăzi, dar pe care în realitate, fiecare dintre noi o doreşte, poate pentru că-n fiecare zi, stăm şi reflectăm asupra condiţiilor şi asupra destinului nostru, ceea ce se întâmplă cumva şi în această carte.

Este o încercare de a controla o construcţie epică, o construcţie narativă. Avem personaje care apar enigmatic, dispar şi se reîntorc în acţiune, acolo unde sunt aşezate pe scheletul naraţiunii acestui roman.

Cei care cunosc proza autoarei, ştiu că femeia este undeva în centrul interesului şi vor fi surprinşi de data asta, fiindcă în Umbra de dincolo... este vorba de un personaj masculin. Acesta socializează, în cadrul multor peisaje sociale, aproape la fiecare loc, pe fiecare pagină, developând o societate prin care circulă o singurătate. Singurătatea personajului pare a nu fi tulburată, decât spre sfârşitul cărţii, atunci când se produce un şoc, dar n-am să vă spun care. Mie mi-a plăcut foarte mult acest final al cărţii, mai ales că-mi amintea de începutul Străinului lui Camus. Şi cu asta nu vă spun mai mult, o să vă las plăcerea de-a citi Umbra de dincolo...

Personajele sunt bine conturate, deja avem de-a face cu o autoare matură, care stăpâneşte portretul foarte bine. Cum spuneam, îşi plimbă personajul principal printr-o societate plină de elemente poate de decor, dar foarte bine profilate, intersectându-l cu o serie întreagă de alte personaje, care de asemenea, se încheagă şi se ţin foarte bine.

În ceea ce priveşte stilul, l-aş numi un stil elegant, în care intervine în schimb o serie întreagă de artificii, nu artificiale, acele elemente de metodologie, care există şi în scriitura autoarei, ca şi la toţi scriitorii profesionişti, dând o anumită culoare, o anumită amprentă a scriitorului, care se regăseşte şi în această carte. Cum ar fi de exemplu, personalizarea obiectelor. Un tren, un pian, un telefon – cum este în cazul nostru – pot avea propria lor personalitate. Lucrurile nu sunt duse mai departe, aşa cum se întâmplă la Boris Vian, acolo unde obiectele participă la acţiune şi sunt implicate în destinul celebrelor personaje, dar ele apar ca o notă distinctă, particulară a stilului autoarei, care se identifică şi prin aceasta. Nu ştiu în ce măsură autoarea va dori să scrie în continuare o carte a obiectelor însufleţite, este o idee, dar din acest punct de vedere, pot să vă spun că din câte o cunosc pe autoare, chiar are idei excepţionale şi probabil că-i vor apărea cărţi din ce în ce mai surprinzătoare.

Nu cred că litereatura română şi în general, literatura universală va muri sau se va pierde prin diferite comenzi de internet ori de calculator. Iată o dovadă! Chiar aşa cum pare, măruntă, mică, undeva dispărută, pierdută într-o Românie afectată de criză, există totuşi un gest important care-mi dovedeşte, cel puţin mie, că literatura română nu va pieri şi că va da mai devreme sau mai târziu, o serie de nume importante de autori şi de cărţi.

Cu ocazia asta, vreau personal să o felicit pe autoare, pentru surpriza pe care mi-a făcut-o cu acest roman de foarte bună calitate, care se va citi cu plăcere de femei, dar şi de bărbaţii care se consideră atât de bine înfipţi pe picioare şi atât de serioşi şi de superiori, încât pot înţelege foarte bine şi o carte scrisă de o scriitoare.”

Gaudeamus 2010

Privindu-te...

Am stat faţă în faţă, cititorule! Te-am văzut! Erai frumos, cu chipul schimbător, cu ochi pierzători, de noapte, ori înălţători, de cer, când bărbat, când femeie, când zâmbind, când cercetând. Din direcţii diferite am venit, eu să-ţi dau, tu să primeşti, făcând schimbul dintre gândurile mele şi cugetările tale, predându-ţi decupaje cuprinse între apusul şi răsăritul soarelui, rugându-te fără cuvinte să primeşti în sufletul tău, regina-nopţii. Mi-ai luat darul, strângându-l la pieptul tău. Mi-ai zâmbit, răsplătindu-mă. M-ai luat cu tine, fără să şti că ţi-am pus în cadoul otrăvit, parte din tainele mele, bolnave întrebări care îmi macină liniştea, lovituri în uşi care se încăpăţânează să nu se deschidă, frământări agăţate de clipele vieţii. Pulbere de necunoaştere am aşternut printre pagini, fir nevăzut de îndoială, parfum crud de răzvrătire şi încâlceală de crepuscul. Sipetul cu margini de hârtie este plin de şerpuitoare ademeniri, ascunzând o hartă pierdută, despre o insulă deţinătoare de comori. Şi numele insulei este ascuns într-o Umbră, iar drumul, singur s-a strecurat Dincolo... Deasupra pământului, între văzduhuri, în lumea transparentă a unei respiraţii de ânger, acolo unde nu mai au loc, nici măcar pădurile de argint. Dacă simţi că ai putere, vino cititorule, fără a mai deschide ochii, fiindcă văzutul a fost văzut deja. Imaginaţia are nevoie de tine, aşa cum şi tu ai nevoie de ea, ca două jumătăţi ale aceleiaşi plăceri. Simţindu-mă o fiinţă vinovată, mărturisesc că eu am sfărâmat într-un mojar de ambră, cuvintele nevinovate de nimic, provocând dezordinea ideilor, pentru a te întoarce din drumul searbăd al fiecărei zile. Privindu-te de aproape, cititorule, nu cred că am greşit...  

 

 

Vămile pustii

Astăzi, tristeţea s-a aşezat la masa mea. Mă vizitează rar, dar când o face, îmi invadează fără ruşine toate cotloanele minţii, ambii ochi şi toate drumurile care duc spre suflet...

    Nu ştiu cum de-a intrat în viaţa mea, fiindcă aveam ferestrele bine ferecate, uşile zăvorîte, porţile încuiate. Dar tristeţea e vicleană şi ea ştie că nu-mi poate lăsa în suflet numai bucuria, poate pentru că-n visteria lumii e din ce în ce mai puţină...

    Peste graniţele spaţiului meu natural a trecut fraudulos o arătare ciudată, înşelând toate vămile, pustiind case, înlăcrimând copii... Prin vaiet şi vânt am aflat că numele acestei fiare este Criza!... Că bântuie zile şi nopţi, alungând rugăciunile oamenilor, clătinându-le casele, flămânzind bătrânii... Că adună speranţele semenilor mei într-un sac murdar, înecând în cleioase noroaie, totul.

    Tristeţea m-a făcut să văd femei disperate, care-ţi arată un biet leu de hârtie, întrebându-te cum îşi pot hrăni pruncii cu el. Bărbaţi cu chipuri aspre, care-n tăcere cerşesc un loc de muncă, copii palizi şi trişti care visează noaptea, ciocolată. Dar cel mai dureros este să-ţi vezi bătrânii... Cu trupuri tremurânde, cu mâini uscate şi paşi înceţi, milogi muţi cu priviri speriate, mărşăluiesc printre noi fără ţintă, căutând o bucată de pâine sau o moarte...

    Mă întreb cu tristeţea alături, ce vameşi avem, dacă peste graniţele spaţiului meu natural a putut trece un astfel de monstru, cu nume scurt şi consecinţe fără margini... Mă doare că nu sunt decât un simplu om, fără puteri miraculoase, un biet aşezător de cuvinte, care nu poate ajuta aproape pe nimeni... Tristeţea stă la masa mea...

Gaudeamus

Sâmbătă, 20 noiembrie 2010, orele 14.00, la Târgul Internaţional Gaudeamus, va avea loc lansarea romanului Umbra de dincolo... de A.C. Pahomi.

Prezentarea cărţii – Alex Mihai Stoenescu şi Oreste.

Poziţie – Firma Stand.

Vă rugăm să nu participaţi, dacă nu sunteţi un devorator al literaturii de calitate.

Mulţumim!

Dacă eu nu mă laud, atunci, cine?

Voiajul cărţilor

Acestea sunt expedierile făcute în urma întrebării puse în data de 31 octombrie 2010:

 

România – 11 adrese, 22 de cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Statele Unite ale Americii – 4 adrese, 8 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Spania – 9 adrese, 18 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Australia – 1 adresă, 2 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Canada – 1 adresă, 2 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Luxemburg – 1 adresă, 2 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Franţa – 2 adrese, 4 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Grecia – 3 adrese, 6 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

Germania – 1 adresă, 2 cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo...

 

Eu vă mulţumesc!

Orice? Un subterfugiu ipocrit!

Doamnelor şi domnilor, onoraţi cititori, voi ajunge în curând să fac alergie la cuvântul „orice”! De câte ori mă întâlnesc cu el mă îmbujorez... De nervi, desigur! Oriunde-l întâlnesc mă pune în situaţii dificile, lăsându-mă la răscruce de drumuri, în bătaia vântului turbat. Deunăzi, un amic, întâlnindu-mă pe stradă m-a întrebat la ce lucrez acum. Mai exact, ce scriu! I-am răspuns sincer: la nimic! Amicul s-a dat un pas înapoi, a holbat ochii, apoi revenindu-şi m-a întrebat firesc, de ce? Şi iar cu sinceritate am spus că nu am idei, că m-am blocat în mijlocul unui nou roman, că de zile întregi privesc ultimele fraze scrise, fără a fi în stare să adaug barem un cuvânt nou. Amicul s-a încruntat, m-a luat ocrotitor de umeri şi mi-a sărit în ajutor:

-Nu trebuie să cedezi! Scrie! Scrie orice!

Am venit acasă şi liniştindu-mi conştiinţa plină de mustrări m-am aşezat la masa de lucru. Trebuia să scriu! Urgent! Desigur, orice! Şi, faţă în faţă cu acest vast cuvânt mi-am aşezat mintea în poziţie de atac... Un minut, două, trei... Nimic! Mintea mea a lăsat garda jos neputincioasă şi a plecat agale pe potecile ideilor nescrise. Acest orice este drama noastră naţională, domnilor! Este teribila capcană în care am căzut. Românul poate face orice! E deştept şi descurcăreţ, nu? S-a spart o ţeavă? Nu-i bai! O repară imediat cu o sfoară, cu o tablă de la o cutie de conserve, cu un dop... Acoperişul s-a găurit? Unde e problema? Un lighian bătut cu ciocanul, nivelat bine şi pus sub trei pietre pe casă... Vedeţi? Nenea Orice le rezolvă pe toate! Panaceul românesc este acesta! Lovitura de pumn cu care năucim pe toată lumea, chiar şi pe noi, poartă un nume – orice! Poate de asta, de cele mai multe ori,  lucrurile ne ies – oricum... Oameni buni, judecaţi şi condamnaţi acest ipocrit subterfugiu pripăşit prin cetăţile noastre! Eu încerc, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna...

 

Un fost pribeag şi un etern hoinar

Am fost şi eu jucăria unui destin care a încercat să-mi replanteze rădăcinile, pe ici, pe colo, prin lumea asta mare. Dar, în zadar... Chiar dacă, la tulpină mi-a fost turnată apă dulce cu parfum de trandafiri, m-a căutat mereu de acasă, un zefir. Şi m-a găsit întotdeauna, chiar zi de zi, fiindcă ramurile mele, la fel ca şi ale tale erau înălţate spre soare. Mărturisesc, că atunci nici nu ştiam... Simţeam doar o apăsare, undeva în dreptul inimii, iar ochii îmi căutau cu lăcomie o singură direcţie. Auzul îmi devenea mai fin, când auzeam un „grai”şi nu un cuvînt, apăram din ce în ce mai ferm, tot ceea ce era legat de ciudata mea ţară. Aveam oroare totuşi de cuvinte mari, fiindcă tot ceea ce simţeam era atât de natural, încât orice lozincă putea deveni stupidă. Am înţeles destul de curând că nu există distanţă între mine şi acel acasă, fiindcă ne conţinem atât de firesc, încât oriunde aş fi fost, eram împreună. Dorul devenise a doua respiraţie... Ca orice bolnav m-am învăţat să trăiesc în concubinaj cu durerea, transformându-mi sufletul într-o sală de concert, unde ocupam ilicit mai multe locuri, pe care aşezam amintiri, imagini, nume, speranţe... Şi ascultam simfonia viselor, mereu aceeaşi şi întotdeauna alta... Am avut însă norocul de-a avea suficientă greutate, pentru a mă reîntoarce cu picioarele pe pământ. Am înţeles că sufletul pribeag nu trebuie confundat cu sufletul liber, hoinar... Luciditatea a învelit realitatea, dându-mi un sentiment puternic, de stăpân! Am avut forţa comparaţiei! Am văzut că sunt mai bun şi mai curat, decât mulţi în faţa cărora plecam timid capul. Am simţit că eu fac, ceea ce alţii nu puteau să facă, pentru simplul motiv că nu aparţineau poporului meu bizar. Le-am privit de aproape valorile, respectându-le, dar i-am simţit mai săraci decât mine, fiindcă ei erau goi, neumpluţi cu valorile noastre. Şi am mai ştiut un lucru simplu – eu aveam un loc tainic, o proprietate mirifică, un plai unde s-a încheiat lupta dintre ângeri şi demoni...

Iar acel loc poartă un singur nume – acasă – unde întotdeauna m-a aşteptat cineva, iubindu-mă cu adevărat...

Ciudată ţară şi bizar popor...

Osmoza vicleană dintre frumos şi urât, cercetarea şi descoperirea binelui şi cea a răului, îndrăzneala speranţei şi abisul disperării... Nelinişte în căutarea liniştii, foc şi cenuşă, aripi mari, frânte cu propriile ciocuri, aur şi plumb...

Bărbaţi femei şi femei masculine, copaci înfloriţi în pragul iernii, miei fără păstor, abandonaţi în staul, păduri culcate la pământ fără vânt...

Iubire şi ură, teacă şi cuţit, munificenţă şi egoism bolnav, zile negre şi nopţi albe...

Vuiet de mare şi lătrat de câini, trosnet de lemne şi prăvălit de stânci, ţipăt de vultur...

Şi peste toate astea, coboară pulbere de aur din cer, poleind suflete, nu oameni, ascunzând soarele în caverne de inimi, închis etern pentru o zi de mâine, care se încăpăţânează să apară. Ciudată ţară şi bizar popor, depozite uriaşe cu porţi înlănţuite, recluziuni teribile şi profund nedrepte... O ţară şi-un popor, doi microbi ale aceleiaşi boli fără de leac, numită nebuneşte, iubire...

 

 

Adrian Păunescu, poetul decis...

Stau pe un scaun, într-un autobuz. La fereastră. În faţa mea, două bătrâne par a se întoarce de la cumpărături, fiindcă au lângă  picioare, sacoşe pline. Sporovăiesc. Una se pregăteşte să coboare, adunându-şi grijulie mânerele galbene ale unui săculeţ de târguieli.

-Mă duc... Mă duc să aprind candela degrabă, spune bătrâna ridicându-se.

M-am întrebat dacă era vreo sărbătoare... Cinci noiembrie... Parcă, nu... Dar, poate fiindcă este vineri... Ca să mă asigur, le-am întrebat... Bătrânele m-au privit uimite.

-Dumneata n-ai aflat, că tot românu’ ştie? Dară a murit poetu’!

-Păunescu?

-Păi, care altu’?

-Şi de ce aprindeţi candela?

-Pentru lumină, că el, săracu’ ne-a luminat sufletele.

Bătrâna s-a ridicat şi a plecat. Cealaltă a rămas în faţa mea, uitându-se pierdută pe fereastră.

Dialogul scurt mi s-a părut un dublu certificat – de naştere şi de deces – un act oficial, între poet şi tot românu’.

Deci, Adrian Păunescu a decis... S-a lăsat purtat lin, spre acea lume ciudată, necunoscută, care şi-a deschis porţile... A simţit oare că dincolo de ele e multă poezie? A văzut masa în capul căreia stă ca un patriarh Eminescu, iar pe laterale, călugări, ca Ion Barbu, Blaga, Goga, Nichita, Vintilă Ivănceanu, Grigore Vieru ... S-a lăsat ademenit de versurile lui Ioan Alexandru, pe care le-a înţeles acum deplin? De dincolo de lumi venind, Şi niciodată poposind, Un răsărit ce nu se mai termină, Lină lumină din lumină lină...

Oare ce-i dincolo, dacă Păunescu şi-a lăsat neamul la nevoie? O altă formă de-a iubi?

Bătrâna din faţa mea se ridică cu greu, sprijinindu-se de un scaun.

-Să aprinzi şi mata’ candela, îmi spuse cu blândeţe.

Plecă. Mă întrebam, de ce să aprind candela? Poate, pentru că aceste femei bătrâne, printr-un limbaj atât de simplu, îmi transmiteau ceva? Dară a murit poetu’! Se face întuneric în cultură? Nu ştiu dacă eu voi putea să aprind candela, însă un lucru este cert... Mă întorc acasă, fiindcă lumina trebuie să stea aprinsă la masa mea de lucru... Mi-e frică de întrebarea aceea teribilă: Păi, care altu’? Femeile aveau dreptate – nu avem voie să lăsăm întunericul peste acest pământ, chiar dacă el este atât de îndepărtat acum de cer...

 

 

Adrian Păunescu, poetul indecis

Stând pe fâşia dintre viaţă şi moarte, un poet e indecis. Să stea ori să plece? Să lupte, pentru a se reîntoarce la marile suferinţe care i-au ars sufletul sau să se lase purtat lin, spre acea lume ciudată, necunoscută, care-şi deschide porţile?

Cineva spunea că dacă moare Păunescu, va lua cu el şi un anume românism... Eu nu cred, fiindcă în oricare dintre noi există un anume românism, exprimat prin milioane şi milioane de moduri. Poetul indecis, vreme de decenii, a prins în capcana rimelor, aceleaşi fire nevăzute care urzesc fibra netoarsă a sufletului românesc. De asta au rezonat atât de mult românii... Şi-au auzit în versurile poetului indecis, gândurile, tristeţile, durerile, neputinţele, pe care nici ei nu şi le cunoşteau prea bine, dar pe care le simţeau şerpuind în dreptul inimii. Păunescu a apăsat cu forţă pe clapele unei orgi uriaşe, care a vibrat între hotare, făcând să trepideze ideile ascunse.

Acum, obosit, aşteaptă... Oamenii din jurul lui, deveniţi albi şi îngrijoraţi, îi chinuie trupul masiv, transformându-l într-o parte a unor maşinării. O inimă nouă, spun medicii... Dar Păunescu nu poate exista cu o altă inimă! Nu poate împrumuta o inimă străină, prin care n-au trecut cu intensitatea durerii, visele...

Cred că stă pe patul de spital, întrebându-se nelămurit, dacă nu ar fi mai bine să se îndrepte către Eminescu... Fiindcă, poetul indecis, ştie prea bine, că cei care au marcat cu litere trecerea lor pe acest pământ, nu pot muri niciodată...

 

Lecturi în prag de iarnă

Început de noiembrie... Ceaţă... Linişte şi ceaţă... Frig... Ici colo, câte un bătrân cerşeşte fără vorbe, întinzând doar mâini uscate şi tremurânde, spre rarii trecători care nu văd. Îmi aud paşii, cum cadenţat deranjează începutul de noapte, ca un orologiu cu două bătăi, cronometru stricat, ce pare că împarte timpul în două. Timpul meu şi timpul celorlalţi...

De ce simt oare că acest chronos s-a despicat, o parte luând majoritatea oamenilor, cealaltă, mai debilă, păstrându-şi mult mai puţini? Par a fi două lumi paralele, benzi rulante cu acelaşi sens, una grăbită şi aglomerată, alta lină şi din ce în ce mai puţin populată. Mă întreb dacă ceaţa le-a cuprins acum pe amândouă, înfrigurându-le visele şi hrănindu-le misterele...

Negura îmi pătrunde hoţeşte în suflet, păcălindu-mi privirile, deformându-mi tremurător realitatea... Miroase a iarnă, cu aromă de sărbători... Şi totuşi este frig, linişte şi ceaţă... Noiembrie, lună între luni, lună neiubită şi neînţeleasă. Nici toamnă, nici iarnă... O lună plăpândă, fără forţă şi fără vise, o lună a ceţii şi a înfrigurării... Pare a fi întâia clătinare a lumii în faţa întunericului, prima necredinţă, o şovăială a sufletului omenesc... Mă cufund în întuneric, împreună cu strada neluminată, activându-mi instinctiv simţurile. Ochii nu mă ajută în lipsa luminii, lăsându-mă în grija celorlalţi senzori. O pală de vânt îmi aduce iarna, alta o alungă. Aud paşii mei, dar aud şi alţi paşi... Nesiguranţa mă crispează... Un strigăt scurt de cucuvea îmi dă fiori... Of, dacă aş putea vedea barem prin ceaţă... Paşii misterioşi îşi schimbă cadenţa, apropiindu-se din ce în ce mai iute. O denivelare a trotuarului mă dezechilibrează, întorcându-mi un ghem în stomac. Simt o mână străină care mă apucă zdravăn de braţ. Chipul unui bărbat este aproape de urechea mea. Îi simt respiraţia sacadată...

-Credeam că nu vă mai prind, spuse aproape în şoaptă.

O paralizare ciudată îmi anula orice reacţie.

-V-aţi pierdut cheile, v-au căzut lângă ultimul stâlp de lumină...

După ce-mi strecură în palmă legătura rece de chei, bărbatul dispăru, fără a-i mai putea auzi nici măcar paşii.

Îmi pierdusem cheile, lângă ultimul stâlp de lumină!...

V-am spus eu? Noiembrie, pare a fi întâia clătinare a lumii în faţa întunericului, prima necredinţă, o şovăială a sufletului omenesc...

Vă mulţumesc!

Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris, promiţându-le că voi continua, fiindcă un scriitor nu are altă menire.

Totodată, celor care-mi vor scrie titlul romanului la care lucrez acum, le voi dărui un exemplar din „Umbra de dincolo...”, indiferent unde s-au afla ei pe această planetă.

 

Umbra de dincolo...

Aceasta este noua carte pe care am scris-o pentru tine, fiindcă,
"...eu de fapt nici nu exist. Sunt pur şi simplu o invenţie de-a mea, un simplu exerciţiu de gândire, un ghem de idei, care se rostogoleşte printre paşii grăbiţi ai oamenilor reali...".

Anisia

Anisia zâmbi. Eu simţeam că ameţesc, sufocat de un nod care urca din ce în ce mai sus în gâtul meu. Mi-era teamă să vorbesc, sigur fiind că la cea mai mică deschidere a gurii, nodul va ieşi ca o minge, afară. Femeia ridică uşor din sprâncene, întrebându-mă din ochi, dacă sunt interesat de ceea ce spunea Sultana. Dar cine mai gândea? Priveam! In juru’mi ceaţa creşte rânduri, rânduri. Printre învălurarea lentă a unor nori, un ânger stătea în faţa mea! Suflul mi se oprea, blocat într-o inspiraţie profună, întârziindu-şi expiraţia, dorind parcă să absoarbă imaginea serafică a acestei făpturi. Era reală? Era ireală?

– Ce este femeia? mi-am auzit vocea tremurândă.

Sultana ridică o clipă uimită privirea, apoi zâmbind, se întoarse la lectura ei.

– Umbra omului.

Răspunsul veni firesc, limpede, natural.

Părea cea mai simplă întrebare a lumii, pe nedrept încâlcită în neînţelegerea unor filosofi complexaţi, care transformaseră femeia, într-un etern mister.

– Umbra omului, am îngânat reflectând cu seriozitate la această insolită teorie.

.........

Plecarea Sultanei nu lăsă un loc gol, ba dimpotrivă, o nişă se închise, lăsându-ne singuri într-un spaţiu pe care-l simţeam nefiresc de natural, numai al nostru. Eu şi Anisia, omul şi umbra lui... N’ai vrea ca nime’n uşa ta să bată, asta gândeam, asta simţeam, asta voiam... Tăcerea nu ne incomoda, o consumam curat, aducându-ne unul pe celălalt, în tainele trăirilor noastre. Nu bănuiam unde mă dusese Anisia pe mine, dar eu o luasem cu gingăşie de talie şi-n linişte intrarăm amândoi, în camera sărăcăcioasă, în care lăsasem un tânăr disperat. Nu ştiam dacă ducând-o acolo, o întorc de fapt, la locul ei sau dacă, pe marginea patului, voi sta chiar eu, ţinându-mi fruntea sprijinită în mâini. Îi auzeam foşnetul rochiei întrerupt de pocnetul lemnelor în foc, îi vedeam mâinile fine, ridicând colţurile îngălbenite ale plicurilor de zeci de ori desfăcute, apoi făcute pachet, legate cu albe funde. Pe degete, avea două inele de argint, cu pietre scumpe. Anisia era neomenesc de frumoasă...

Fragmente din romanul Umbra de dincolo...

Venera Vlasopol...

Dar nimic din toate astea nu emana Venera Vlasopol! Era elegantă, studiată, uşor artificială, palidă, rece, iscoditoare. Avea ceva din fixitatea cameleonului care-şi adaptează culoarea într-o nemişcare înşelătoare.

– Am auzit ceva despre o societate secretă... am îndrăznit să rostesc, ridicându-mă cadenţat pe vârfurile picioarelor. Că o făceam să par mai înalt, mai sigur pe mine, poate mai relaxat, nu ştiam, dar sigur arătam ca un puşti de doisprezece ani care se lăuda cu fratele mai mare.

Zâmbetul Venerei dispăru. O clipă, o scânteie otrăvită îi ţâşni din ochi, ca limba bifurcată a unei reptile insectivore. M-am simţit ca bietul Diomedes, fulgerat de privirea Afroditei... Dar totul dură o secundă, lăsând locul incertitudinii şi Venera Vlasopol luă culoarea plăcută a unei femei surprinse.

– Înţeleg... Îţi place misterul... secretul, taina... Cauţi pentru că n-ai găsit... Vrei să te strecori dintre coperţile de carte, în lumea manifestată, să te convingi, să pipăi, să adulmeci, să simţi.

– Nu, am răspuns categoric şi uşor jignit. Mă interesează strict din punct de vedere teoretic.

– Serios? Dar pentru asta sunt zeci şi zeci de cărţi! Nu cred că te pot ajuta... Societatea mea practică, tot felul de ritualuri... Nouă ne place să trăim misterul, să-l simţim, să-l stăpânim, folosindu-l.

– Deci, chiar există această societate!

– Da, există!

Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Un grai străvechi...

Odată, de mult, într-o seară, o femeie stranie, plângând în tăcere undeva la marginea mării, mi-a spus că se teme de amintiri... O priveam uimit, neînţelegând cum era posibil ca prin ochii aceia minunaţi să poată pătrunde imagini, care, transformându-se în amintiri, să doară? Simţeam nevoia de a-i prelua povara, răzvrătindu-mă în sinea mea, neputincios. Mi-aş fi dorit să o ating, să o lipesc de pieptul meu, să decupez realitatea din jurul nostru, lăsând dincolo de tăieturi, doar cerul şi marea. Să pot să-i transfer visele mele, pe care, paradoxal simţeam că le avea şi ea... Dar n-am schiţat nici un gest... Femeia aceea îmi bântuie şi astăzi gândurile, ca o imagine a candorii, un vis al mării, care lăsându-se visat, aduce printre muritori, amintirile... De ce ea, acum? Fiindcă, în sufletul meu, aud un vuiet chemător, văd imaginea aceea de pe coastă, lacrimile ei care se întorc la obârşie, lupta mea pierdută cu timiditatea, ratarea unei ocazii rare de a atinge o femeie, pe care o simţeam natural, a mea... Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat atunci, dacă îndrăzneam să o ating... S-ar fi lăsat în braţele mele? Mi-ar fi acceptat săruturile, dezmierdările? Mi-ar fi răspuns, înţelegând că suntem un cer şi o mare, ascunşi în două trupuri de carne? Nu ştiu... Ochii aceia mi-au spus mai mult decât puteam să înţeleg, fiindcă vorbeau într-o limbă atunci necunoscută mie, un grai străvechi, căruia nu-i percepeam decât mlădierea.

Sunt întâlniri ciudate, cărora le simţi deosebirea, fără a le pricepe însă, rostul...

 

 

Fragment din Filosof de ocazie, roman în lucru.

În linişte, citeşte...

 

Acasă, în liniştea bibliotecii mele, respirând miros cald de carte veche şi plecând cu pelerina gândurilor printre cuvinte şi imagini, mă întrebam de unde şi de ce vine spre om, nevoia de iubire. De ce bărbatul caută femeia şi de ce ea umblă năucă după el? Mare taină... Ce-om căuta în celălalt? Povestea cu „jumătatea” este o tâmpenie! Pentru că nu-ţi cauţi nici jumătatea sau perechea unei spline, nici patru ochi... În concluzie, căutarea nu are nimic cu planul fizic. Dar totuşi, îmbrăţişarea, mângâierea, privirea blândă, vocea caldă, îţi fac bine... Parcă nu e numai o plăcere, ci mai mult. Un fel de inconştientă amintire a uterului protector, o sferă invizibilă care se plimbă lin şi rotitor, prinzându-te în interiorul ei. Interesant! Ce e rotund pe lume? Capul, ochii, Soarele, Luna, Pământul, oul, rotaţia limbilor de ceas care marchează timpul... Punctul! Spaţiul dintre unu şi unu e format din puncte rotunde... Linia este formată dintr-o înşiruire de puncte... Dar, tot eu mă corijez: punctul neavând dimensiuni, fiind deci, adimensional, n-ar putea niciodată, în niciun fel, să formeze o linie. În realitate, distanţa e adevăratul element spaţial, nu punctul. Şi-n consecinţă, o linie, dreaptă sau curbă, nu e formată din puncte, ci din distanţe elementare între puncte consecutive. Ei şi! Vorbă să fie... că mergea şi aşa... Dimensiunea cosmică a sferei! Celula!

Rotund e şi blestematul de ban care a adus atâta suferinţă omenirii... Bine că s-a inventat dreptunghiulara bancnotă, pentru a elibera forma perfectă a sferei de jenanta ei întrebuinţare în schimb...

Dar am plecat de la nevoia de iubire şi am ajuns la geometrie! Încâlcită mai e şi mintea asta a omului... Totuşi, iubirea o fi rotundă? Nu prea. De cele mai multe ori, e colţuroasă... Răneşte! Ce pierdere de timp... Ea este şi atât. O taină, nedezvăluită decât unui număr nesemnificativ de oameni, care atunci când o descoperă sunt mult prea uimiţi pentru a o explica şi celorlalţi. Dar rămâne un mister de ce este atât de râvnită... Sau poate este o capcană? O căutăm acolo unde nu ar trebui să fie, adică, în celălalt, unind astfel, două nevoi? Textele sacre spun că ea este pretutindeni... Pluteşte, ne înconjoară, căutând doar o breşă spre zidul sufletului nostru. Dar el stă ascuns, baricadat de frică!

Pagini din romanul Umbra de dincolo...

Acesta este mail-ul meu

Respect discreţia celor care vor să mi se adreseze personal.

Adresa este:  poesis_telos@yahoo.com

Baltazar...

Este interesant raportul dintre Creator şi creaţie... Tradus printr-un limbaj facil, impus de limitele umane, oare cum se împacă o operă, să-i zicem de artă, cu cel care i-a dat viaţă şi faimă? Cine este mai important, fiindcă dintr-un anumit moment, opera preia conducerea, devenind mai cunoscută decât creatorul... Sunt opere „obraznice” care o iau înaintea celor care s-au ostenit, opere care merg alături de creator şi acelea care rămân în urma acestuia...

Uite! Baltazar. Şi-a dominat întotdeauna lucrările, transformând materia primă în forme impresionante, însă amprentând fără echivoc totul, cu marca Baltazar. Lucrările lui nu pot fi confundate, nu se pot ascunde într-un anonimat. El este cel care le-a făcut. Dar aici, putem cădea într-o filosofie răutăcioasă, care ne poate întoarce împotriva lui... Ce a făcut Baltazar? A luat un pietroi şi l-a ciocănit, schimbându-i numai forma... Poate fi el Creatorul? Păi, nu prea, fiindcă pietroiul era deja „sculptat” de altcineva... Şi dacă spunem natură, nenică, ajungem la Dumnezeu... Deci, este sau nu este Baltazar un creator? Are sau n-are dreptul de a se împăuna cu lucrările lui? Dificil de concluzionat... Aşa e şi cu ideile, cu pictura, cu muzica... Dacă te duci înapoi, tot de Dumnezeu dai... Şi atunci, pericolul „purtătorilor” este foarte mare... Trufia se învârte în jurul lor ca o tornadă nebună, care stă gata-gata să le absoarbă sufletele pentru a le ascunde şi a le pedepsi, undeva în miezul pământului... O fi calul ăsta „piatra” de încercare a lui Baltazar? Ferească Dumnezeu!...

Fragment din Filosof de ocazie, roman in lucru

Te simt...

Cititorule, te simt ca pe o umbră misterioasă, dând târcoale minţii mele, adulmecându-mi sufletul şi inspirându-mi trăirile. Tu taci... Ascuns sub mantia transparentă a depărtării, mă judeci fără vorbe, doar cu gânduri, mă întrebi, ştiind prea bine, că eu nu-ţi pot răspunde, decât pipăind prin cuvinte, aşteptările tale. Te conturez în ochii minţii mele şi te studiez, uimindu-mă. Iei chipuri diferite, schiţezi zeci de mişcări, zâmbeşti, te încrunţi, te bucuri ori te întristezi, primeşti sau refuzi, exişti! Te simt...

Înainte de răsăritul soarelui eu mă aşez la masa mea de lucru, pregătindu-ţi cu grijă festinuri. Te vreau sătul, hrănit în cupele de argint ale celor mai frumoase cuvinte, îţi pun în tipsii de aur, ideile care frământă ângeri şi demoni deopotrivă, îţi torn în pahare de cristal, licorile liliachii ale viselor. Vreau să te hrănesc, pentru a nu-ţi fi foame niciodată...

Îţi pregătesc începutul unei zile în care tu să fi mai bun, mai fericit şi mai bogat.

Dacă greşesc vreodată, iartă-mă!

Odihneşte-te, citind!

Am plecat. Mă simţeam ca un croitor care primise o comandă serioasă pentru rochia de gală a unei împărătese. Dar, uimit de propunere, uitasem să-mi iau măsurile fireşti, urmând să croiesc totul, după sufletul meu.

Mansarda în care locuiam cu chirie, parcă se strâmbase de tot. Părea moţul unui fes ponosit, îmbufnat. Odaia mică, sufocată de cărţi, mă primi indiferentă. Podeaua scârţâia, ca o mahalagioaică trădătoare, anunţându-mi proprietăreasa că m-am întors. În mai puţin de trei minute, se auziră bătăi în uşă.

- Auzi, scriitoraşule, mai aştept mult banii pe luna asta?

Doamna Crâmpei, grasă, umedă, rujată, stătea în faţa uşii, ţinându-se cu o mână de tocul de lemn, iar cealaltă, ameninţător proptită în şold.

- Îi am vineri, am răspuns destul de jenat.

- Serios? Poate vin ieri, cum spune şi tâmpitul ăla de la demisol, atacă femeia încruntându-se. Pe cine credeţi voi că păcăliţi, greieri rahitici ce sunteţi? Pe mine?

- Nu.

- Şi dacă vineri nu-mi dai banii, ce să-ţi fac?

- O să plătesc, doamnă Crâmpei.

Femeia mă privi cu interes, micşorându-şi ochii. Mă cântări lent, din cap până în picioare, apoi cu un zâmbet obraznic, spuse:

- Mda, tu nu eşti atât de rahitic ca ăla de jos. Şi nici aşa de bătrân... Poate te las să schimbi de câteva ori povestea... Poate te las să vizitezi furnica...

Râse, dându-şi capul pe spate. Colacul de grăsime din jurul gâtului i se zguduia în ritmul hohotelor din ce în ce mai piţigăiate. Plecă, dar nu înainte de a-mi face cu neruşinare cu gest obscen cu degetul.

Amuzant! Dacă nu făceam rost de bani până vineri, nu riscam să fiu dat afară, ci sechestrat şi violat de madam Crâmpei... Dar, doar de câteva ori puteam schimba fabula, cum bine a subliniat „furnica“, pentru ca asta nu mă absolvea de plata chiriei. Era o femeie pragmatică! Îmi venea s-o bat!

Fusese bucătăreasă la o cantină a unei uzine de maşini grele, care s-a închis. Era văduvă de vreo patru ani, fără copii, fără probleme. Îi revenise ei toată clădirea, după moartea domnului Crâmpei, fiul unui cârciumar vestit. Chiar aici, fusese un han. La primul etaj, locuia de-o viaţă, doamna Avramescu. Era o bătrână delicată, rătăcită nefiresc în această parte a oraşului. Ea îmi povestise cândva, cerându-şi scuze pentru indiscreţie, de bătăile aproape regulate, pe care madam Crâmpei i le aplica bietului ei bărbat, un om mic, slab şi foarte crăcănat.

M-am aşezat pe pat, încercând să alung imaginea dezagreabilă a femeii care-mi sprijinise cu câteva momente înainte, tocul uşii.

Mormanele de cărţi, prinse între rafturi sau formând coloane fragile aşezate peste tot, erau singurele care mă susţineau în tăcere, înţelegându-mă. Totuşi, un gând viclean care-mi înconjura adesea sufletul, apăru tîrându-şi o adevărată trenă de argumente, prin care îmi punea iar o singură întrebare de foc: pentru ce să mai scriu, atâta timp cât sunt milioane de cărţi pe lume care nu pot împiedica existenţa multiplicată dureros a doamnei Crâmpei? La ce bun să-mi sfâşâi nopţile, construind închisori pentru idei, dacă nu pot face nimic cu ele. Trăiesc iarna în frig, vara în căldura sufocantă a unei mansarde, mi-e foame, las zilele să-mi treacă într-o singurătate fără leac, scriind cărţi... Sunt un tâmpit! Dar, în vâltoarea întristării, apar ca nişte şoapte vorbele mamei mele... Scrie, dragul meu. Şi nu uita, că din milioane de copii care se nasc pe lume, unora le este hărăzit să devină împăraţi, pentru a schimba soarta lumii! Aşa e şi cu cărţile! Unele sunt menite să liniştească minţile, să elibereze visele, să întâlnească gândurile oamenilor. Şi asta-i mare lucru...

Fragment din Chiriasul de la demisol