Scriam de zor. Îmi vedeam personajul mai limpede, îi distingeam deja faldurile veşmintelor, ghicindu-i formele, vânându-i zâmbetul, pictându-i culoarea. Distanţa dintre noi devenea din ce în ce mai transparentă, lăsându-mă să mă apropii şi întinzându-mi gândurile, mai mai că o puteam atinge. Dar femeia rămânea totuşi undeva sus, neputând să coboare, iar eu eram încă prea greu pentru a mă înălţa. Frumuseţea ei îmi făce câteodată rău, pentru că se lăsa privită dincolo de forme, dezvăluindu-mi orbitoare crâmpeie de suflet, care-mi săgetau ochii şi-mi pârleau inima. Era ca un centru de raze rotitor, cu lumini de soare, un pârjol de-o secundă, luminător al minţii mele întunecate. Simţeam ângerul şi demonul din mine, albul şi negrul, ca pe nişte ziduri uriaşe de care-mi izbeam disperarea, căutând variaţiunile cromatice ale unei vieţi adevărate. Eram în preajma femeii, ca un eunuc lipsit de şansă, condamnat doar să privească... Paznicul trist, care-şi transformase condeiul în gratiile metalice ale unei cuşti în care era zăvorîtă cea mai efemeră şi mai inefabilă fiinţă. Zulnia era fără să fie, zâmbea fără a zâmbi, privea totul nefolosindu-şi ochii, atingea ceea ce noi nici măcar nu puteam percepe. Osmoză dintre văzut şi nevăzut, abur cu puterea de-a imita contururile reale, apărea în faţa minţii mele, surâzând...
Fragment din romanul Chiriasul de la demisol
frumoasa femeie...
RăspundețiȘtergere