Douăzeci şi unu de ani, aşternuţi între noapte şi zi, timp de crepuscul... Rătăcire între ce am fost şi ce vom fi, pribegie apostolică, şir de idealuri dezrobite, zdrenţuroase vise, flămânde trăiri. Neam pe jumătate orb, blestemat pe nedrept de vrăjitorii lumii, îmbolnăvit de viruşi aduşi de istorie, legat la mâini cu clopoţei, precum leproşii...
Douăzeci şi unu de ani şi abia începem să urcăm muntele Golgota... Iar crucea-i grea şi ne-a intrat adânc în carne... Ne întrebăm de unde să avem puterea de-a birui urcuşul acesta arid? Cu câte lacrimi trebuie udat, pentru a răsări din nou, barem o firavă mlădiţă din rădăcinile adânc ascunse în pământ? În jurul meu se spune că nu mor caii, când vor câinii, iar eu aud tropot îndepărtat, venit din trecut, dar şi din viitor, herghelii care izbesc cu copitele pământul, făcând apele să tremure şi câinii să tacă. Mă întreb când se vor întâlni, cei ce s-au dus cu cei care va să vină, când vor face ocol în jurul nostru, protejându-ne? Douăzeci şi unu de ani din vieţile noastre s-au dus, dar nu au putut lua cu ei, trăirile unei ierni adevărate, marcate cu sânge şi cu o cifră, 1989. Auzi? Nu m-am înşelat... Se aud tropote îndepărtate... Oare noi vom mai apuca, ziua în care acei caii se vor întoarce? Dar, până atunci, trebuie să ne păzim de câinii sălbatici care ne-au muşcat carnea, poftindu-ne acum, până şi oasele. Cel mai dureros este că prin acel blestem s-au metamorfozat nişte cai, în cei mai sângeroşi câini, iar noi, pe jumătate orbi, nu-i mai putem deosebi...
gargara ham,ham... dar muzica e beton
RăspundețiȘtergere