Opinie...

Alocuţiunea Domnului Oreste Teodorescu, la lansarea cărţii Umbra de dincolo..., a autoarei A.C. Pahomi, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, 20 noiembrie 2010

 

 

„Sigur că-mi vine foarte greu, cuvintele se împuţinează, după ce domnul Stoenescu a parcurs în cerc întreg romanul. Eu am să vă vorbesc dintr-o perspectivă a cititorului călător. Mărturisesc că am primit cartea cu puţin timp înainte de a veni aici şi m-am temut pentru câteâva clipe când am primit-o, că nu voi avea timp s-o citesc. N-a fost aşa, pentru că de când am deschis-o şi până când am închis-o, a fost un singur timp. Suntem cu toţii probabil, nişte personaje în căutarea unui autor şi aici Pirandello desigur, genial fiind, a intuit ultima noastră căutare. În cazul de faţă, am senzaţia,  care devine pe timp ce se aşează informaţia în certitudine, că personajele şi-au găsit autorul. Mărturisesc sincer, ascultându-l pe domnul Stoenescu, că eu n-aş fi ştiut, dacă nu cunoşteam autoarea, că este o carte scrisă de o femeie. Cred că marii autori au această capacitate de a fi androgini şi spun asta, pentru că din perspectiva interioară, atât personajele masculine, cât şi cele feminine sunt disecate până în profunzime. Autoarea, prin personajele sale masculine, demonstrează o intuiţie şi o cunoaştere a mendrelor masculine, ceva de speriat. Puţin confortabil probabil pentru orice bărbat să se afle în faţa unui bisturiu atât de necruţător, dar totodată atât de blând, până la urmă. Mi-a plăcut foarte mult romanul, pentru că-n el există mai multe faţete ale realităţii. Nu este o realitate liniară, cum de foarte multe ori am fost obişnuiţi în proza noastră modernă, să spunem aşa, românească, mi-a părut mai mult ca la Max Blecher, o întrepătrundere de realităţi. Eu nu vreau să fac dihotomia dintre ficţiune şi realitate, eu cred că realitatea interioară a personajului principal masculin, nu e propria lui ficţiune, ci este chiar realitatea creată de mentalul său. Mi-a plăcut foarte mult cum se descrie personajul principal... „ Câteodată, aveam sentimentul bizar că, de fapt, nici nu exist, că sunt pur şi simplu o invenţie de-a mea, un simplu exerciţiu de gândire, un ghem de idei care se rostogoleşte printre paşii grăbiţi ai oamenilor reali. Doar triada ilium, ischium, pubis îmi amintea că sunt asemenea celor printre care îmi duceam existenţa, ba cu un junghi, ba cu o bucurie ori cu o ambiţie.” Este o teză foarte profundă, care ne plasează direct în esenţa logosului – omul este privit ca o realitate a ceea ce gândeşte, a ceea ce  ne spune şi până la urmă, a ceea ce face – şi de foarte multe ori, realităţile nu sunt liniare şi nu sunt pe aceiaşi axă, ele se opun, se aşează cu  energie, una împotriva celeilalte sau trimiţând personajul sau personajele în general, să traveseze de la angoasă la revelaţie, de la depresie, la o foarte mare bucurie. E un roman care nu o să vă lase indiferenţi. E posibil să vă placă sau să nu vă placă, dar cu siguranţă, ideile din această carte vor lucra în cititor şi multă vreme după ce cartea a fost terminată. Eu asta simt, încă nu mi-am definitivat până la urmă, întreg patrimoniu de cuvinte cu privire la acestă carte, pentru că sunt în căutarea descifrării unor direcţii pe care autoarea m-a invitat şi pe mine, ca şi pe dumneavoastră să le parcurgem. Şi pentru că şi domnului Stoenescu i-a plăcut foarte mult finalul, mărturisesc că ne întâlnim din nou aici şi aş vrea să închei şi eu cu ultima frază din roman:  „Şi totuşi, crepusculul pogoară peste lumea voastră, dar şi peste lumea mea, umbre lungi alunecă pe faţa aceluiaşi pământ, dar niciuna dintre ele nu-mi mai aparţine...”.