Doamnelor şi domnilor, onoraţi cititori, voi ajunge în curând să fac alergie la cuvântul „orice”! De câte ori mă întâlnesc cu el mă îmbujorez... De nervi, desigur! Oriunde-l întâlnesc mă pune în situaţii dificile, lăsându-mă la răscruce de drumuri, în bătaia vântului turbat. Deunăzi, un amic, întâlnindu-mă pe stradă m-a întrebat la ce lucrez acum. Mai exact, ce scriu! I-am răspuns sincer: la nimic! Amicul s-a dat un pas înapoi, a holbat ochii, apoi revenindu-şi m-a întrebat firesc, de ce? Şi iar cu sinceritate am spus că nu am idei, că m-am blocat în mijlocul unui nou roman, că de zile întregi privesc ultimele fraze scrise, fără a fi în stare să adaug barem un cuvânt nou. Amicul s-a încruntat, m-a luat ocrotitor de umeri şi mi-a sărit în ajutor:
-Nu trebuie să cedezi! Scrie! Scrie orice!
Am venit acasă şi liniştindu-mi conştiinţa plină de mustrări m-am aşezat la masa de lucru. Trebuia să scriu! Urgent! Desigur, orice! Şi, faţă în faţă cu acest vast cuvânt mi-am aşezat mintea în poziţie de atac... Un minut, două, trei... Nimic! Mintea mea a lăsat garda jos neputincioasă şi a plecat agale pe potecile ideilor nescrise. Acest orice este drama noastră naţională, domnilor! Este teribila capcană în care am căzut. Românul poate face orice! E deştept şi descurcăreţ, nu? S-a spart o ţeavă? Nu-i bai! O repară imediat cu o sfoară, cu o tablă de la o cutie de conserve, cu un dop... Acoperişul s-a găurit? Unde e problema? Un lighian bătut cu ciocanul, nivelat bine şi pus sub trei pietre pe casă... Vedeţi? Nenea Orice le rezolvă pe toate! Panaceul românesc este acesta! Lovitura de pumn cu care năucim pe toată lumea, chiar şi pe noi, poartă un nume – orice! Poate de asta, de cele mai multe ori, lucrurile ne ies – oricum... Oameni buni, judecaţi şi condamnaţi acest ipocrit subterfugiu pripăşit prin cetăţile noastre! Eu încerc, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu