Stând pe fâşia dintre viaţă şi moarte, un poet e indecis. Să stea ori să plece? Să lupte, pentru a se reîntoarce la marile suferinţe care i-au ars sufletul sau să se lase purtat lin, spre acea lume ciudată, necunoscută, care-şi deschide porţile?
Cineva spunea că dacă moare Păunescu, va lua cu el şi un anume românism... Eu nu cred, fiindcă în oricare dintre noi există un anume românism, exprimat prin milioane şi milioane de moduri. Poetul indecis, vreme de decenii, a prins în capcana rimelor, aceleaşi fire nevăzute care urzesc fibra netoarsă a sufletului românesc. De asta au rezonat atât de mult românii... Şi-au auzit în versurile poetului indecis, gândurile, tristeţile, durerile, neputinţele, pe care nici ei nu şi le cunoşteau prea bine, dar pe care le simţeau şerpuind în dreptul inimii. Păunescu a apăsat cu forţă pe clapele unei orgi uriaşe, care a vibrat între hotare, făcând să trepideze ideile ascunse.
Acum, obosit, aşteaptă... Oamenii din jurul lui, deveniţi albi şi îngrijoraţi, îi chinuie trupul masiv, transformându-l într-o parte a unor maşinării. O inimă nouă, spun medicii... Dar Păunescu nu poate exista cu o altă inimă! Nu poate împrumuta o inimă străină, prin care n-au trecut cu intensitatea durerii, visele...
Cred că stă pe patul de spital, întrebându-se nelămurit, dacă nu ar fi mai bine să se îndrepte către Eminescu... Fiindcă, poetul indecis, ştie prea bine, că cei care au marcat cu litere trecerea lor pe acest pământ, nu pot muri niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu