Odată, de mult, într-o seară, o femeie stranie, plângând în tăcere undeva la marginea mării, mi-a spus că se teme de amintiri... O priveam uimit, neînţelegând cum era posibil ca prin ochii aceia minunaţi să poată pătrunde imagini, care, transformându-se în amintiri, să doară? Simţeam nevoia de a-i prelua povara, răzvrătindu-mă în sinea mea, neputincios. Mi-aş fi dorit să o ating, să o lipesc de pieptul meu, să decupez realitatea din jurul nostru, lăsând dincolo de tăieturi, doar cerul şi marea. Să pot să-i transfer visele mele, pe care, paradoxal simţeam că le avea şi ea... Dar n-am schiţat nici un gest... Femeia aceea îmi bântuie şi astăzi gândurile, ca o imagine a candorii, un vis al mării, care lăsându-se visat, aduce printre muritori, amintirile... De ce ea, acum? Fiindcă, în sufletul meu, aud un vuiet chemător, văd imaginea aceea de pe coastă, lacrimile ei care se întorc la obârşie, lupta mea pierdută cu timiditatea, ratarea unei ocazii rare de a atinge o femeie, pe care o simţeam natural, a mea... Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat atunci, dacă îndrăzneam să o ating... S-ar fi lăsat în braţele mele? Mi-ar fi acceptat săruturile, dezmierdările? Mi-ar fi răspuns, înţelegând că suntem un cer şi o mare, ascunşi în două trupuri de carne? Nu ştiu... Ochii aceia mi-au spus mai mult decât puteam să înţeleg, fiindcă vorbeau într-o limbă atunci necunoscută mie, un grai străvechi, căruia nu-i percepeam decât mlădierea.
Sunt întâlniri ciudate, cărora le simţi deosebirea, fără a le pricepe însă, rostul...
Superb! Cine nu ar vrea sa intalneasca un "grai stravechi"?
RăspundețiȘtergere