Fire de ceață

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei. Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii - femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

În noaptea asta... 24 decembrie...

– Se apropie miezul nopţii… – Vine Moş Crăciun… – Se naşte Mântuitorul! – Chiar credeţi în această naştere? Bătrânul mă privi puţin uimit. – Dacă eu cred? Dragul meu, nimic nu ne-a fost dat mai de preţ ca această sosire incredibilă. Păcat că nu ştim să o primim cum se cuvine, păcat că nu suntem pregătiţi pentru ea. Simbolic vorbind este cheia tuturor tainelor, marele dar oferit omenirii. Mântuitorul Iisus ne-a adus un singur mesaj. Doar unul. Dar el cuprinde toate răspunsurile pe drumul adevăratei puteri. Este calea… Ei, nu te-am chemat în această noapte magică numai pentru a sta puţin de vorbă. Se ridică şi pe rând, începu să stingă lumânările din încăpere. Umbra lui fugea pe pereţii plini de cărţi, deformându-se pentru scurte clipe. Întunericul înghiţea cu poftă, fiecare petic abandonat de lumină, aducând cu el, fiorii pe care-i simţeam din ce în ce mai prezenţi. – Nu-ţi fie teamă. Lumina şi întunericul nu sunt altceva, decât jumătăţile aceleiaşi părţi. Sunt reprezentările ochiului nostru, nimic mai mult. Ele nu sunt reale în raport cu Adevărul. Iată, lipsa luminii nu a făcut să dispară ceea ce se află în jurul nostru – cărţile, mobila, bradul…totul există! Noi, nu le mai putem „vedea” decât ajutaţi de lumină. În sine, termenul este periculos folosit azi, greşit sau superficial, reprezentat prin bec, foc, soare. Tăceam crispat, temându-mă chiar să gândesc în prezenţa acestui om, care-mi putea pătrunde în hăţişul ideilor. Afară, se porni parcă o defilare a fulgilor de nea, disciplinată, aliniată, minuţios organizată. Părea o cortină alb-argintie, unduită nefiresc de uşor, pregătită să se ridice pentru începerea celui mai grandios spectacol al lumii. O pendulă începu să bată. Unu, doi… Bătrânul se apropie de mine, privindu-mă cu ochi pătrunzători. Şapte, opt… cu mâini nefiresc de albe, alunga întunericul din jurul chipului meu, şoptind cuvinte fără sens, din care desluşeam destul de vag, inimă, lumină, spirit, zece, unsprezece…douăsprezece…şi… O lumină lină, venită de pretutindeni, îmi invadă tot trupul. Se strecura prin porii pielii mele, îndepărtându-mi greutatea fizică, făcându-mă uşor, pur, plutitor. În jurul meu doar raze, focalizate undeva, într-un departe fără limite, într-un punct ce părea apexul unei lumi a luminii. Mă simţeam invadat de o bunătate fără margini, ce tindea să iasă din mine, modificându-mi blând formele. Eram modelat din interior de o forţă uimitoare, care opera într-o armonie desăvârşită. Şi era linişte. O linişte fără asemănare, fiindcă o simţeam în adâncul meu şi pretutindeni. Mă lăsam pradă celei mai inefabile trăiri, incomparabilă cu tot ce putea fi descris în cuvinte. Respiram lumină fără timp, căldură fără spaţiu. Nu exista trecut, nu existam eu, ci pur şi simplu fiinţam laolaltă cu întreg universul. Mă simţeam unit cu tot ce mă înconjură, parte din întreg, recunoscut fiind şi recunoscând totul. Trăiam iubirea. Iubeam trăirea. Împlineam în mine, acceptând cu înţelepciune şi blândeţe, finitul şi infinitul… O flacără mică îmi tulbură extazul. Era semnul întoarcerii la ceea ce aproape nu voiam să mai revin, la viaţa de dinaintea miezului de noapte. O lumânare, o umbră, culori calde, cărţi, uriaşi fulgi de zăpadă. Bătrânul stătea în jilţ, privindu-mă. Cei doi câini apăruseră la picioarele lui, statui credincioase, impunătoare. Nu aveam curaj să vorbesc, de teama de a nu îndepărta ceea ce trăisem. – Gata. Mântuitorul s-a născut! Du-te la Eva. Are nevoie de tine. Fragment din romanul Ademenirea

Decembrie...

Schimbul dintre frig şi foarte frig, s-a produs. Totul pare înţepenit sub o pojghiţă fină de gheaţă. Merg prin parc singur, parcă singur pe pământ. Paşi... Aş vrea să fim doi, eu şi ea, numai eu cu ea, călcând în tăcere peste frigul iernii, ţinându-ne de mână, spărgând sub paşii noştri, răceala universului. Bărbat şi femeie, statui înţepenite în istoria lumii, plăsmuiţi pentru a stăpâni întreaga Creaţie, martori ai zilei, martori ai nopţii... bărbat şi femeie. Ceaţa mă învăluie, transformându-mă parcă în fiinţă fără trup, risipindu-mă în uşoare perdele de fum. Lacul, învăluit de misterul cenuşiului, tace. Paşii mei cadenţaţi se unesc cu ritmul gândurilor, ţipete răzleţe de pescăruşi îndrăznesc să deranjeze adâncul somn al iernii. Fragment din romanul Ademenirea

Zi dragă !

Această zi, pentru mine este foarte importantă și-mi este foartă dragă!

Moș Crăciun

Am privit îndelung prima ninsoare, amintindu-mi detalii din copilărie, ascunse demult, în uitare. Am deschis fereastra şi o dată cu frigul, au intrat pe geam şi amintirile. Nu ştiu ce mi-a amintit, de mirosul săpunului ieftin, cu care-mi făcea mama baie în ajunul Crăciunului. Eram mică, foarte mică şi ştiam că este baia la care nu trebuia să plâng, fiindcă nu mai venea Moş Gerilă! De Moş Crăciun, auzisem doar în şoaptă de la mama, dar eram sigură că sunt doi moşi diferiţi, unul bun de tot, Gerilă, fiindcă el aducea daruri şi unul mai puţin bun, pentru că numele lui era rostit cu o oarecare gravitate, pe care eu, copil fiind, o percepeam. În fiecare an, după această baie rituală parcă, mama mă îmbrăca în pijama nouă, cumpărată cu mari sacrificii, mă pieptăna trăgându-mă groaznic de păr, să fiu frumoasă, ca o păpuşă. Mă lua în braţe şi mă ducea în „camera mare”, unde miracolul se petrecuse! Bradul trona împodobit, mirosea a cetină, a sărbătoare, toţi din familie se minunau, uimiţi de bunătatea Moşului care nu ne uitase. Eu amuţeam, neputând să-mi arat bucuria, fiindcă în sufletul meu era atâta fericire, încât mă sufocam. Părinţii se cam supărau, spunându-mi că la anul nu-l mai văd pe Moş, pentru că tac ca o mută. Dar eu vorbeam cu el în gând, îi mulţumeam din tot sufletul meu de copil, recunoscătoare până la lacrimi ascunse, că fusese bun, iertându-mi marile păcate pe care nici nu ştiam că nu le înfăptuisem încă. Fragment din romanul Ademenirea

Taine...

Fără a avea prea multe lucruri comune, acest loc îmi amintea totuşi, de amestecul dintre fantastic şi real, pe care-l trăiam în casa bunicilor, în ajunul Crăciunului. Bunicul nu se implica niciodată în treburile casei, chiar dacă sesiza orice schimbare, având pretenţii perfecţioniste şi instaurând legi stricte, pe care toţi trebuiau să le urmeze. Cu o singură excepţie. Bradul de Crăciun ! El îl comanda, asista la fixarea lui, obligatoriu în biblioteca în care obişnuia să lucreze. Ne seconda la împodobirea rituală, ghidându-ne destul de aspru, punându-ne să aşezăm fiecare podoabă la o anumită distanţă, în combinaţii studiate, aproape matematice. Seara, bunica aprindea sfeşnice cu lumânări, niciodată lumina electrică! La ferestre, draperiile grele nu erau trase şi parcă totdeauna ningea cu fulgi uriaşi, în noaptea magică. Când totul era gata, bunicul se aşeza mulţumit pe un jilţ din lemn sculptat şi mă invita să stau pe covor, fiindcă începeau poveştile de Crăciun. Bunica ne servea ceai cu multă lămâie şi prăjituri; apoi, se aşeza pe un fotoliu în dreptul ferestrei, privind cu dragoste, când la ninsoare, când la bunic. Chiar dacă eram foarte mic, înţelegeam din ochii lor că se adorau. Şi-mi părea firesc, crezând că toţi oamenii mari, în familiile lor, se iubesc la fel ca bunicii mei. Începeau poveştile, cele mai frumoase basme din lume, spuse cu intonaţii diverse, cu un crescendo emoţional, care mă făcea să ajung în final, undeva deasupra tuturor oraşelor, în aşteptarea lui Moş Crăciun. Eram întrerupţi doar de colindătorii pe care-i priveam de la fereastră, fiindcă bunica se temea să nu răcesc. Seara se încheia în braţele bunicului, care strângându-mă la piept, mă săruta pe creştet, punându-mă să repet că eu sunt minunea lumii. Şi cât de sigur eram pe atunci, de acest lucru. Bunicul nu mă minţise niciodată. Fragment din romanul ADEMENIREA, A.C. Pahomi

Popor vizitat de nenoroc

„Am crezut că suntem o societate obosită de atâtea frământări„... Așa mi-am început ultimul text postat pe blog... Naivitate? Necunoaștere? Idealizare? Sau poate câte puțin din fiecare... Acum însă scriu cu tristețe că suntem un popor vizitat de nenoroc... O sumă de indivizi înzestrați cu o mulțime de calități, dar incapabili de a forma un popor. Demnitatea este confundată grav cu orgoliul, responsabilitatea cu interesul meschin , valoarea cu șiretenia, iubirea cu egoismul... Știm ce vrem, dar nu și ce putem, cerem fără a da, așteptăm ca și cum am merita totul... Și de toate aceste confuzii se profită din plin, fiind tratați cu pastile de haos... Acuzăm cu ușurință, fără a gândi prea mult, ne grăbim, fiind împinși de propriile noastre neputințe, umilim pentru a ne domoli durerile umilințelor personale. Ingratitudinea este forma supremă de recunoștință, trădarea este ascunsă sub masca respectului... Ne rupem de valori... Ne rupem unii de alții, lăsând spații goale între noi, spații din ce în ce mai mari, spații care devin pe zi ce trece depozitele de gunoaie ale celor care ne tratează cu pastile de haos. Umbra storcătorului de citrice se întinde tot mai mult peste viețile noastre, aplicând clasica, istorica metodă a stoarcerii și a aruncării. Iar bilanțul unei sume de indivizi va fi teribil – o adunătură de coji goale, fără sevă, fără viață... Și totuși mă întreb... Suntem oare vizitați de nenoroc? Sau...

Atâta ură și atâta dezbinare... Divide et impera ...

Am crezut că suntem o societate obosită de atâtea frământări. De atâtea scandaluri, de atâtea jigniri și de atâta umilință... Privesc spectacolul unei adevărate isterii declanșată pe facebook, un fel de zvârcolire plină de răutate, un atac furibund care antrenează și contaminează oameni pe care-i respectam. Astăzi avem de ales nu un individ, X sau Y, nu un partid oarecare, ci viitorul nostru personal. Viitor în sensul imaginii României în lume, viitorul apărării liniștii noastre, viitorul echilibru dintre instituțiile Statului. Privesc și gândesc... Să-l ascult pe Crin Antonescu, cel care astăzi își trăiește drama unei decizii inexplicabile? Să mă încred în cuvintele unui om care știe că astăzi ar fi devenit cu certitudine Președinte, dar numai el știe de ce, este un simplu votant? Să analizez ce spune Traian Băsescu, cel demis de peste șapte milioane de români, cel care s-a vrut jucător, ignorând faptul că joaca este o distracție, un amuzament? A confundat viețile noastre cu o competiție sportivă, uitând că pe teren sunt întotdeauna două echipe, nu un popor... Să privesc cu atenție televiziunile care sunt partizane? Nu, dragii mei... În liniște analizez viețile celor din jur. Mă gândesc la ei și la cei care sunt departe. Departe în spațiu și departe în timp. Și simt pentru ei o mare responsabilitate și, fără ipocrizie, o iubire creștinească. Vreau pentru ei liniște, armonie, zâmbet, bucuria împlinirilor, vieți trăite fără sincope. Vreau să consum alături de ei gustul plăcut al demnității. Vreau să am eu și vreau să avem toți, sentimentul liniștitor al apartenenței la un neam respectat. Vreau liniștea prielnică creației și nu vacarmul care permite furt, violență, dezordine. Divide și stăpânește este deviza cinică a dictatorilor demenți. Voi merge la vot. Și voi vota ca un român pentru neamul meu...

Rameau, le Musicien du Roi...

În ultima vreme am scris puțin. Mult prea puțin... Și nu gândurile mi-au lipsit, cât subiectele care să merite mângâierea cuvintelor scrise. Evenimente au fost. Ele s-au derulat cu repeziciune, răspândind în sufletul meu miros de pucioasă, lăsându-mi un gol tapetat cu tristețea cenușie a puținătății din oameni. Certurile, ofensele, acuzațiile, zornăitul amenințător al cătușelor au invadat spațiul public, obosindu-ne, dezgustându-ne, însingurându-ne. Însă, aseară am avut parte de un ”armistițiu”, de o bucată de liniște, de un refugiu care mi-a chemat imediat cuvintele scrise – Festivalul de Muzică Veche, ediția a IX-a, care se desfășoară între 30 octombrie și 21 noiembrie la București. Primul concert, ”Rameau, le Musicien du Roi” a umplut sala Unirii de la Palatul Cotroceni, nu numai cu iubitori de armonie și de frumos, ci și de admirație și de hrană spirituală. Un concert de muzică și dans baroc... Un adevărat regal, o poartă deschisă trecutului, o șansă de liniștire, un alint... Barocco, cuvântul de origine portugheză, înseamnă perlă de formă neregulată. Da, chiar asta am văzut aseară... O perlă delicată, neastâmpărată, care refuză să se supună formelor impuse, o perlă care se ascunde când printre armoniile clavecinului, ale flautului, viorii sau ale violei, când printre mișcările elegante ale dansatorilor vinovați de frumusețe. Sala Unirii de la Palatul Cotroceni a fost bine alesă. Preț de un ceas ne-am unit cu liniștirea sufletească, cu visul, care nu este altceva, decât piedestalul speranței. Fiindcă, oamenii normali nu vor altceva decât armonia care naște valoare...

Și toamna asta tace

Și toamna asta tace.Vreme de trei luni ea se rotește lent, antrenând în mișcarea ei întreaga vegetație, ventilând soarele spre a-l răcori încet, învelind pământul pentru somn. Tăcerea toamnei, în naturalețea ei, pare a coborî din ce în ce mai profund și în sufletele oamenilor. Se face liniște, începe economia de cuvinte, zâmbetele sunt șterse de pe chipurile care se pregătesc să devină aspre. Lipsit de adulație, soarele pleacă spre altă emisferă, abandonându-ne ca pe niște ființe nedorite, unui cer bozafer. Drumurile se scurtează ca și zilele, pașii se grăbesc, gândurile oamenilor își încep festinul, consumându-și din ce în ce mai repede proviziile. Comunicarea directă, naturală, devine artificială, simulată fiind prin răceala butoanelor, a tastelor apăsate în grabă. Oamenii își vorbesc fără voce, se privesc prin ecrane, ca niște pești capturați și scufundați în acvarii. Ploi reci, din ce în ce mai reci, completează nivelul apei, coborând an de an temperatura din sufletele noastre. Ne răcim împreună cu planeta? Noi, ființele create și fără de putere, suntem antrenate în sistemul acesta tăcut și plin de mistere? Sau ne grăbim luând-o înaintea vremurilor? Toamna tace, ridicând de la pământ în vârtejuri scurte, frunze galbene, frunze înroșite, frunze ruginii...

Memoire du sang...

Da, Baltazar avea dreptate. Povestea doctorului Faust trebuia privită cu mai multă profunzime. Oare ce ar spune Platon despre toată tărăşenia asta? Disperare, ispită, osândă... Trei puncte existente în fiecare destin uman, obstacole grele printre care puţini sunt cei care reuşesc să facă slalom. Şi Mefisto ăsta... Ce entitate diabolică... Citeam cândva, parcă în Memoire du sang, a lui Alexandre de Danann, o teorie interesantă despre Lucifer, purtătorul de Lumină. Printr-o scurtă analiză, acesta atrăgea atenţia asupra unui pericol uriaş – confuzia dintre Creator şi creaţie... Lucifer a păcătuit, adjudecându-şi puterea Luminii şi cu un deplorabil exerciţiu de vanitate, a vrut să uite că este doar un simplu purtător al unei Opere, pe care el n-ar fi fost în stare niciodată să o zămislească. De aici, marele conflict! Trufia? Acea stare de superioritate cu care se îmbată mulţi, acea anchilozare a sufletului, acea aburire a minţii, care nu este decât o picătură prelinsă de la jumătatea cerului, din gura întredeschisă a unui ânger blestemat, decăzut şi alungat... Este interesant raportul dintre Creator şi creaţie... Tradus printr-un limbaj facil, impus de limitele umane, oare cum se împacă o operă, să-i zicem de artă, cu cel care i-a dat viaţă şi faimă? Cine este mai important, fiindcă dintr-un anumit moment, opera preia conducerea, devenind mai cunoscută decât creatorul... Sunt opere „obraznice” care o iau înaintea celor care s-au ostenit, opere care merg alături de creator şi acelea care rămân în urma acestuia... Uite! Baltazar. Şi-a dominat întotdeauna lucrările, transformând materia primă în forme impresionante, însă amprentând fără echivoc totul, cu marca Baltazar. Lucrările lui nu pot fi confundate, nu se pot ascunde într-un anonimat. El este cel care le-a făcut. Dar aici, putem cădea într-o filosofie răutăcioasă, care ne poate întoarce împotriva lui... Ce a făcut Baltazar? A luat un pietroi şi l-a ciocănit, schimbându-i numai forma... Poate fi el Creatorul? Păi, nu prea, fiindcă pietroiul era deja „sculptat” de altcineva... Şi dacă spunem natură, nenică, ajungem la Dumnezeu... Deci, este sau nu este Baltazar un creator? Are sau nu are dreptul de a se împăuna cu lucrările lui? Dificil de conchis... Aşa e şi cu ideile, cu pictura, cu muzica... Dacă te duci înapoi, tot de Dumnezeu dai... Şi atunci, pericolul „purtătorilor” este foarte mare... Trufia se învârte în jurul lor ca o tornadă nebună, care stă gata-gata să le absoarbă sufletele pentru a le ascunde şi a le pedepsi, undeva în miezul pământului... O fi calul ăsta „piatra” de încercare a lui Baltazar? Ferească Dumnezeu!... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Stăpâna neagră...

Sorb esența liniștii strecurată în albul unduitor al aburilor de cafea. Dansul misterios de himere, nuntă clandestină între fumul de țigară și vrăjita formă mișcătoare care împrăștie aroma boabelor de noapte, aproape indecent îmi învălurează gândurile... E una din nopțile mijlocului de vară... Ateneu al greierilor, gazdă a parfumului împrăștiat de Regina nopții, stăpâna lipsei de culoare, ocean de nemișcare... Sunt Eu și nu mai este nimeni treaz, toți ochii semenilor mei stau sub oblăduire de pleoape, adormiți cu tiranie de osteneli, lipsiți de dreptul de a trăi această noapte... E liniștea începutului de vremuri, e tihna lumii, stăpâna neagră, izvorul tainelor, cufărul tăcerii... Sunt Eu și nu mai este nimeni... Cer nopții dreptul de a pune întrebări... Întind spre ea degete de gânduri, ca mâna osoasă a unui cerșetor, aștept cu umilință să-mi zornăie în palmă câțiva arginți dintr-un strănut al Lunii... Dacă aș primi un răspuns, unul singur, aș fi cel mai puternic om de pe pământ, un zeu al vieții mele, un demiurg... O singură întrebare îndrăznește să deranjeze întunericul... Una singură ! Iar aceasta este ”De ce?” Răspunsul mi-ar fi cheia cu care aș deschide lacătul unui suflet mistuit de întrebăciuni... Stăpâna neagră tace... Dar nu doarme...

Umblând...

Pe străzi umblam fără nici un plan, lăsându-mi paşii să mă ducă unde vor, atrasă poate de arhitectura unei case, de culorile unei vitrine, de jocul copilăresc al labirintului format din dreapta, stânga, înainte. Am intrat într-o sală de cinema, unde rula o comedie, am râs şi am plecat apoi mai departe, în drumul meu care nu voiam să ducă nicăieri. Întâlneam oameni grăbiţi, preocupaţi de propriile lor probleme, încruntaţi ori senini, trişti sau veseli, unii slabi, alţi graşi, înalţi sau scunzi, toţi proprietari de destine. Turla unei biserici se ridica peste case, chemându-mă parcă. Am intrat în liniştea tainică, răcoroasă şi primitoare, la ceas de amiază. Biserica era goală. Lumânările aprinse făceau să strălucească argintul icoanelor, iar mirosul tămâiei îmi dădea fiori. Totdeauna m-am simţit vinovată sub privirile cercetătoare ale sfinţilor, ca o purtătoare de păcate grele, incapabilă de a urma calea cea dreaptă. Dar niciodată nu m-am simţit neaşteptată, neprimită, neînţeleasă. Poate chiar sentimentul că ei pătrund tainele mele, dojenindu-mă cu dragoste, îmbrăţişându-mi şi alungându-mi temerile, mă făcea să mă încred în bunătatea şi de ce să nu recunosc, discreţia lor desăvârşită. Le puteam spune în gând necazurile mele, eşecurile, căutările, iar ei mă ascultau, liniştindu-mă. Ştiam şi eu, ştiau şi ei ce trebuia să fac, dar mă iertau întotdeauna pentru promisiunile neţinute, strecurându-se în sufletul meu cu blândeţea gândului că e bine chiar şi să-mi doresc drumul cel drept. Erau martori răbdători ai unei istorii întregi de promisiuni, făcute de fiecare generaţie în parte, depozitarii suferinţelor tuturor celor care le treceau pragul, purificatori de inimi întinate, mângâietorii lacrimilor noastre. Aici, veneam copleşită de temeri, de aici, plecam eliberată de ele. Intram uşor încovoiată, ieşeam dreaptă ca o stăpână absolută a destinului meu, ştiind, dar uitând din păcate repede, că nu sunt niciodată singură, părăsită sau chiar atât de păcătoasă, încât să mă tem. Simţeam că aici voi găsi mereu ajutorul sufletului meu, oferit cu nesecată dragoste, de Dumnezeu. Mă ştiam apărată, ca un copil ascuns în spatele părintelui său, singurul care are curajul de a ieşi în calea răului pentru a-l supune. Ce stranie senzaţie putea transfera liniştea acestui loc, peste haosul dureros din om! Am aprins lumânări, văitându-mă în gând, pârând în faţa Judecătorului Suprem, răul care mă chinuia. Dădeam vina cu generozitate pe tot ce mă înconjura, ştiind foarte bine că în mare parte, eu sunt cea vinovată. Eram laşă şi-mi era ruşine, dar ceva mă tot justifica să pârăsc, făcând pe victima nefericită. Poate simţeam atâta iubire în jurul meu, încât îmi putea permite să mă comport ca un copil răsfăţat. Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Mulțumesc tuturor celor care m-au felicitat !

Vă mulțumesc ! Nu pot răspunde în scris tuturor celor care m-au felicitat astăzi, însă, pentru fiecare urare în parte am un zâmbet și un gând bun. Vă mulțumesc și în mod ciudat v-am simțit pe toți în această zi, oaspeții mei... Finalul zilei? Certitudinea că sunt o femeie fericită, iubită de Dumnezeu și înconjurată de oameni frumoși !

Rare sunt pădurile umane

Copac. Rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, flori, fructe... Asemăn viața fiecărui semen de-al meu cu un copac. Pădure de oameni, codrii de ursite... Înalți, puternici, drepți, roditori, mici, debili, strâmbi, sterpi... Păduri milenare încălzite și luminate în mod egal de un Soare etern, alintate de zefiruri trecătoare, pedepsite de furtuni năprasnice, lovite de fulgere, păduri iubite de Dumnezeu... Și totuși, în structura pădurilor s-a produs o lentă, aproape insesizabilă modificare, o transformare care le-a schimbat imaginea de ansamblu – verticalitatea a lăsat locul orizontalității. Codrii umani s-au înmulțit la bază, aproape de pământ, dezvoltând soiuri modificate, strâmbate în lupta lor spre un Soare pe care-l simt, însă pe care nu-l pot vedea... O luptă acerbă, contracronometru, necruțătoare și tăcută a făcut din pădurile de altădată un desiș stufos, fără vigoare, o adunătură de ramuri slabe care visează la forța trunchiurilor de odinioară. Copacii adevărați, rămași din ce în ce mai puțini, au trecut de la repere, la ținte spre care se îndreaptă invidia ajunsă până la performanțe de ură... Rostul și sensul – rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, fructe – se schimbă lent în rădăcini firave, ușor de smuls, rămurele debile, frunze rărite, fructe puține sau deloc... Pădurile devin desișuri, lăsând loc de răsfăț buruienilor care le parazitează, vlăguind până la epuizare până și visele din ce în ce mai îndepărtate. Se schimbă rostul și se schimbă sensul, câștigă spațiul și este învins timpul, nerăbdarea înlocuiește așteptarea, natura umană este modificată genetic... Pădurile pier? Odată cu ele tot ce viețuiește sub oblăduirea lor naturală? Nu știu... Însă, un lucru este cert – respirăm din ce în ce mai greu, creierele noastre nu mai găsesc oxigenul necesar pentru a înălța o nouă pădure... Doar din loc în loc, câte un copac singuratic, un model pierdut care va deveni ținta ironiilor venite din partea buruienilor...

Dacă cineva mi-ar spune...

Dacă cineva mi-ar spune, cineva care poate vedea peste timp, că mai am treizeci de ani de trăit, spontan gândul meu s-ar fixa pe teribila întrebare – și apoi? Numărul anilor, chiar dacă ar fi mulți, foarte mulți, tot o simplă cifră ar reprezenta, tot un orologiu fără infinit, tot o cadență implacabilă, tot un sfârșit... Și apoi?... Trăim cu sentimentul liniștitor al nemuririi, cu acel viitor aparent fără final, cu planuri, cu vise, cu amăgiri. Însă, atunci când ajungi să ai amintiri de acum zece, douăzeci de ani, amintiri care-ți dau iluzoria senzație că s-au întâmplat nu demult, realizezi cu uimire cât de relativ este timpul. Zece ani din trecut sunt egali cu zece ani din viitor... Coborând în profunzimea matematică a împărțirii unei vieți, siluind cifrele pe partitura existenței umane, ne abatem de la întrebarea esențială... Și apoi? Vieți lungi, vieți scurte, pline de amânări, pline de speranțe, maratoanele infernale, maratoanele obositoare ale gândurilor noastre care nu se opresc aproape niciodată pe această întrebare crucială. Și apoi?... Religia, mitologia, ezoterismul sau metafizica se întrec în supoziții, toate trimițându-ne la ideea că plecăm spre viața de apoi... Plecăm cu sufletul... Cu sufletul plin de ceea ce am pus în el... Și acolo, poate există o ierarhie a celor bogați care vor fi superiori celor săraci, însă averile lor nu vor depinde de nici o societate, nu vor depinde de nimeni, vor fi avuțiile fiecăruia, netransmisibile și indivizibile. Oamenii luptă pentru balast... Case, mașini, lucruri... Vieți irosite în lăcomie, în goana istovitoare de a acumula tot ceea ce va fi aruncat peste bordul vehiculului nostru pământean... Dincolo vom lua lumina sau întunericul, bucuria sau răutatea, fericirea ori furia, frumusețea sau urâțenia... Treizeci de ani, cinzeci de ani, o zi? Timp? Nu! Capcane... Și apoi?...

Sâmbătă seara la Teatrul Foarte Mic, cinci actori

Pași grăbiți spre teatru... Cerul, încărcat de nori grei, se juca cu noi oamenii, nehotărît dacă va trimite sau nu o furtună de vară peste oraș. Teatrul Foarte Mic, elegant, discret, își primea în tăcere spectatorii, fără a dezvălui aproape nimic din ceea ce urma să le ofere. Cinci actori... Cristi Iacob, Oana Albu, Avram Birău, Gabriela Iacob și Radu Zetu, pe mica scenă, urmau să magnetizeze întreaga sală, într-un spectacol de excepție – Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu. De ce de excepție? Fiindcă, prin jocul și talentul celor cinci actori, spectatorul nu mai putea face nici o trimitere la Teodor Mazilu, piesa fiind tranferată, mulată, mișcată pe o realitate trăită astăzi, în jurul nostru. Personajele erau consumate în 2014, extrase dintr-un trecut relativ recent, însă totuși trecut, forțate să ne dezvăluie că timpul pare a sta pe loc înăuntrul banalității umane. Eternele vicii, mentalitățile adaptate, erorile cavernoase ale unor minți odihnite, lipsa originalității individuale, umbre care însoțesc la nesfârșit, omul. Îl priveam pe Cristi Iacob, întrebându-mă dacă suntem conștienți de talentele actoricești care ne-au fost date spre desfătare, nouă, spectatorilor români... Un actor bun? Nu... Un actor uriaș strecurat într-un trup obișnuit, un talent care nu obosește să te surprindă, o metamorfozare care se petrece sub ochii tăi, năucindu-te. Indiscutabil, spectacolul îi aparține, însă jocul celorlalți, îl face posibil. Cinci actori, dintre care patru susțin cheia de boltă a unei arhitecturi de mare valoare, numită aici Cristi Iacob, însă regăsită în teatrul românesc sub multe alte denumiri. Aproape dureros de bun, teatrul își duce cu decență crucea, așteptându-ne pe noi cei grăbiți să-i trecem pragul, pentru a ne înnobila și a ne răsfăța sufletele... Am plecat cu pași înceți, savurând în tăcerea serii plăcerea strecurată printre gândurile care prea rar se desfată cu un spectacol de teatru... Până și cerul se curățase de nori, lăsându-i nopții dreptul de a se întuneca lin...

Anisia ești minunată

Acum șase ani și... s-a făcut mare ! LA MULȚI ANI, ANISIA ! Ești minunată !

Tineri frumoși...

https://www.facebook.com/photo.php?v=647981418613137&set=vb.536673443098296&type=2&theater Ascultă...

Mica prinţesă Anisia

Delicată, zâmbind din prima clipă a dimineții și prelungind prin culoarea ochilor un cer aproape dureros de limpede, Anisia adună-n jurul ei, iubire. Descoperă lumea cu uimire, luminându-și chipul la fiecare descifrare a unei întrebări. Anisia are sângele albastru, ca o hartă discretă a unei genealogii mitice care apare prin transparența gingașă a pielii ei albe. Are finețea silfidă a aripilor de fluturi, mișcarea lină a valurilor mării, atunci când marea, plictisită de zbucium, se răsfață. Anisia stârnește iubirea din oameni, o cheamă, o dezvoltă, o face să inunde suflete și să curețe gânduri. Prințesa Anisia a venit printre noi pentru a ne face mai buni, ca o amintire a frumuseții prime, ca o șoaptă a vieții imaculate ori ca un vis determinat să devină realitate. În curând va fi ziua ei... Ce cadou îi poți face unei ființe care-ți dăruiește în fiecare clipă fericirea? Întreg pământul?... Soarele? Luna?... Sau... Să-i întorci până la sfârșitul vieții, ceea ce ea îți dăruiește cu atâta noblețe – iubirea ei neprihănită! În curând va fi ziua ei...

Alegătorule, alege...

Grea misiune! Vreau să fiu un om responsabil, o persoană care își exercită dreptul la vot, analizând cu maturitate și detașare locul unde voi pune ștampila. Vreme de patru sau cinci ani, stau cât mai departe de tot ce înseamnă politică, văzându-mi de treabă, încercând să trăiesc ”normal”, construind acolo unde pot și unde știu. Însă, înainte de alegeri, atenția mi-o canalizez pe campaniile electorale, pentru a mă pune la punct cu stadiul și cu platformele propuse de partide. Aștept programe, orientări, direcții, indiferent că ele sunt propuse de dreapta sau de stângă, pe mine interesându-mă doar viitorul. Mâine mă voi duce să votez... Pe cine?... Nu știu. Am văzut o campanie demnă de programele televiziunii OTV... Ce vor să facă viitorii europarlamentari pentru mine ca cetățean, n-am prea înțeles... Ce am văzut? Magie... Milioane și milioane de euro care au dispărut... Atâtea amenințări cu pușcăria că te întrebi uimit ce capacitate au penitenciarele din România... O femeie care zbura prin aer prinsă de o parașută (?), capete sparte cu bâta, o bătrână trântită la pământ de un furios cu ceafa lată, casolete cu fasole și cârnați, un președinte ”gripat” care iubește ca la douăzeci de ani... Poate că este vina mea! Nu am urmărit cu atenție, zi de zi, viața politică și de aceea nu înțeleg ce se întâmplă... Trebuia să stau gură căscată, ochi bulbucați, trebuia să comentez cât mai des cu prietenii, cu rudele, tot ce se întâmplă pe plan politic... Dar eu ce am făcut? Mi-am văzut de treabă, concentrându-mă pe proiectele mele, iar acum am pretenții să recuperez tot ce am pierdut... De votat sigur că voi vota, fiindcă este un drept pe care nu-l pot ignora, dar în puținul timp care a mai rămas până la deschiderea secțiilor de votare, voi face o analiză personală a vieții mele, concentrându-mă pe ultimii patru ani... Totuși, trebuie să recunosc că va fi o alegere grea...

Arma...

-Calea este drumul. Soluţia este mesajul adus de Iisus. -Mesajul? -Da. Răspunsul tuturor întrebărilor. Rezolvarea tuturor necazurilor. Repararea fiinţei umane. Un cuvînt simplu care conţine misterul misterelor – Iubirea! Atât şi nimic mai mult. Ca să te poţi descătuşa de moarte, ca să poţi pleca mai departe, nu trebuie să faci nimic altceva, decât să iubeşti! -Aşa puţin? Ideea iubirii îmi surâdea. Ce este oare mai plăcut decât să iubeşti şi să fii iubit? -Puţin? întrebă femeia uimită. Poţi cuprinde dimensiunile acestui cuvînt, prietene? Vezi tu, abia acum am ajuns la porţile morţii. Necunoaşterea iubirii a produs disfuncţionalitatea programului. Confuzia, alienarea ei a dus la deschiderea pământului pentru morminte. Iubirea de care vorbesc eu este ca o cheie de la casă. O primim înainte de a fi concepuţi ca oameni, învăţaţi să nu cumva s-o pierdem. Venim cu ea pe lume, atârnată undeva în adâncul nostru, ca o cheie de gâtul unui copil. Iar noi, indiferenţi, neglijenţi, neascultători, o rătăcim pe undeva, dacă nu chiar mult mai rău, o aruncăm. Întoarcerea acasă devine imposibilă. Rămânem pe din afară. Nu înţelegeam. Ba e simplu, ba nu e simplu. Trebuia să recunosc că nu mă simţeam prea confortabil, chiar dacă discuţia era foarte interesantă. Totuşi, mi-ar fi plăcut ca ea să mă asculte pe mine, eu s-o uimesc... Simţeam diferenţa dintre noi ca pe o completare. Eu tobă de carte, cu memoria îmbibată în date şi-n întâmplări, ea cu o minte flexibilă, suplă în interpretări. Îmi plăcea jocul Cristinei de-a diseca vorbe şi simboluri, admirându-i deopotrivă uşurinţa cu care îmbina lucrurile. Dar nu prea înţelegeam unde vrea să ajungă şi oricât de mult mă concentrasem pe lămuririle ei, invitaţia aceea nu-mi dădea pace. Vino cu mine... Departe, foarte departe... -Iubirea nu este o stare, nu este un sentiment sau o acţiune. Iubirea este un conţinut. -Un conţinut? -Da. Un ansamblu al tuturor elementelor primordiale care poartă esenţă divină şi care impune regulile unei existenţe. -M-ai pierdut! -Te-ai rătăcit doar. Acest, să-i spunem în continuare ansamblu, există în noi. Cu el venim, el este cheia agăţată de gât. A iubi înseamnă a-ţi conecta conţinutul la exteriorul acestei lumi. -Aşa... Îl bagi pur şi simplu în priză? Cristina iar nu luă în seamă mica mea intervenţie, considerând-o cu siguranţă, infantilă. Dar acum, barem mă privea... -Spune-mi, tu ai putea iubi tot? Întrebarea sună ciudat. -Da, cred că da. -Tot? -Mă încurci... Ce înseamnă tot? -Hoţi, criminali, ţânţari, şacali, caracatiţe, ciungi, pescăruşi, şerpi, salcii... Iubirea dintre mine şi o caracatiţă îmi plăcu cel mai mult. Mi-o şi imaginam... -Bine, bine, dar iubind ceea ce-mi spui, înseamnă să accept de exemplu, fapta reprobabilă a unui hoţ! -Nu fapta lui va avea importanţă pentru tine, ci el, om ca şi tine, ajuns într-o situaţie condamnabilă. Să-l iubeşti pentru că există, să-ţi pese de el, să-ţi fie milă, să vrei să-i fi alături, să-l sprijini. -Greu!... Nu suport hoţii... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Cerul...

Asta am şi făcut. Aşezat în aşternut, vreme îndelungată am privit pe fereastră, cerul. Era negru, pestriţat ici şi colo cu stele. Îmi aminteam cu nostalgie de cerul pe care-l „citeam” când eram copil... Cred că a fost prima mea carte... Stăteam tot aşa, singur într-un pat mult prea mare şi după ce-mi linişteam frica, începeam să „citesc”. Pe atunci, erau mii şi mii de stele... Grupate ori răzleţe, înşirate sau rebele, aşezate într-o ordine ştiută numai de un Dumnezeu la care mă rugam seară de seară... Şi fără să mă înveţe cineva, primul lucru pe care-l ceream era ca soarele să apară din nou! Asta-mi doream eu! Nopţile nu-mi plăceau, chiar dacă cerul îmi oferea mereu lecturi minunate, pline de misterul unor hieroglife luminoase, lampioane mici în calea gândurilor mele de copil... Mă ghemuiam, strângându-mă cât puteam de mult, crezând că fiind doar o mogâldeaţă şi ocupând un minim spaţiu pe pământ, răul nu mă va găsi... Apoi, asigurându-mi astfel trupul slăbănog, plecam cu mintea printre stele, cutreierând în lung şi-n lat, printre poveştile lor ademenitoare. Pe atunci, erau obositor de multe stele... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Podul!...

M-a lăsat singur... Îmi amintesc frica cu care făceam fiecare pas, ropotul ploii, bătăile inimii care se accentuau... Podul! Îl vedeam pentru prima dată! Luminat de ochiuri oblice de geam, care lăsau lumina să cadă ca nişte transparente picioare de uriaş, cu miros de lemn cald, cu podele care scârţâiau, podul bunicilor îmi apărea drept cea mai fantastică aventură de până atunci. Cufere cu legături de metal, scaune descleiate, lămpi vechi cu abajururi desfăcute, lăzi mari şi lăzi mici, pline de obiecte... Într-un cui, un umeraş pe care era frumos aşezată o rochie lungă, dintr-un material greu, oliv, cu fireturi aurii... Un tablou uriaş, care-l înfăţişa pe bunic stând drept, într-un jilţ, altul decât cel din biroul lui. Reviste şi ziare vechi, tot felul de aparate necunoscute, făceau din podul bunicilor, una din cele mai spectaculoase descoperiri ale copilăriei mele. Îmi amintesc, cum ploaia ciocănea isteric în acoperişul care se încăpăţâna să n-o primească, ocrotindu-mi numai mie teama şi curiozitatea. Atunci am avut prima mea revelaţie... filozofică... La zece ani! Am fost genial... Păşind din ce în ce mai sigur pe duşumelele podului, mă întrebam cum de a fost posibil, ca eu, vreme de zece ani să vin destul de des în casa bunicilor, fără să ştiu măcar, fără să bănuiesc, că undeva deasupra capului meu, se află o lume atât de populată, o lume tăcută pentru mine, dar zgomotoasă şi plină de amintiri, pentru bunici... Şi atunci a apărut adevărata teamă! Din podul acela nu m-a mai părăsit niciodată, disperarea mută pe care o simt câteodată, când mă gândesc că-n jurul nostru, dedesubt, deasupra sau lateral, sunt „încăperi” necunoscute nouă, dar accesibile unora, zone existente lângă care vieţuim, fără a şti, fără a avea norocul să le descifrăm rostul. Casa bunicilor pare acum, îndepărtată de înceţoşarea vremii, macheta vieţii, un labirint înconjurat cu forţă de natură, un cub cu cuburi, un corp anorganic vizitat de existenţele noastre. Şi mă întreb uneori, câte odăi reuşim să descoperim într-o viaţă, câte lacăte zdrobim pentru a deschide noi încăperi? Câte coridoare întortochiate străbatem, lungi cât o zi sau scurte cât clipa, 10 7 cu loc de popas în alveolele tainice ale maxilarului universal, care ne ronţăie, pocnindu-ne oasele capului cu întrebări... Bunicii, simbol al trecutului şi al înţelepciunii, ne iau câteodată de mână, ne duc în faţa unei scări spiralate – un adevărat ADN al lumii – şi cu voci ferme, ne poruncesc: Urcă! Şi câţi dintre noi, cu caznă, pornesc spre înalt? Puţini! Şi din ce în ce mai puţini, până când, vom rămâne cu toţii pe platforma dinaintea scării, o masă amorfă, tremurândă, cu consistenţă precară şi culoare pălită. Cuvântul „urcă“ îşi va pierde înţelesul, fiind astfel eliminat din limbaj, iar noi, fiinţe ratate fără speranţe, vom da greş în drumul spre Nefiinţă... Ce deprimant... Haosul se va întoarce, şi noi, amestec confuz de elemente materiale, ne vom roti bezmetic în univers... Sunt talentat! Ar fi trebuit să mă fac regizor... Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Suntem în Săptămâna Patimilor...

Citesc, privesc, gândesc. Încerc să-mi domin dezordinea firească a unei minți flămânde de orice informație, încerc să-mi curăț de răzvrătire gândurile și de nedreptăți, sufletul... Încerc să-mi liniștesc neliniștile, să-mi stăpânesc temerile, să-mi evaluez valorile... Crâmpeie de lumină îmi apar, scurte, rapide ori grăbite, fleșuri orbitoare care-mi odihnesc pentru clipe, așteptările. Ceva este deasupra trăirilor noastre cotidiene... O liniște... O armonie fără seamăn, un drum care începe în noi și se pierde undeva în înalt sau invers... Există o cale tăinuită, dar plină, plină de obstacole, stavile neorânduite, aruncate de-a valma prin mintea noastră... Însă, dincolo de ele, undeva între gânduri și suflet se află o fisură, o șansă de evadare, o scăpare sau o trecere de la animal la ceva superior... Există !...

Rețeta

Ceea ce vă cer, înseamnă înfrângerea orgoliului, eliberarea de vicii, înlăturarea indiferenţei, trezirea la adevăr. Ştiţi cum se fac toate astea? – Cred că este un proces lung. – Nu prea. Vă dau reţeta. Totul începe dimineaţa. Când deschideţi ochii, zâmbiţi. Un minut staţi în faţa ferestrei şi priviţi cerul, copacii, păsările, oamenii. Respiraţi adânc, chemând cu drag întreaga fire, dând bineţe tuturor văzutelor şi nevăzutelor, lăudând în gând frumuseţea zilei care începe. Veţi fi fericit, eliberat de toate relele. Apoi, supravegheţi-vă orice plăsmuire a minţii, îndepărtând cu blândeţe orice tentaţie aducătoare de rău, doriţi profund binele tuturor şi veţi vedea cât de liber vă veţi simţi. Înlocuind răul cu binele, veţi iubi cu adevărat. Seara, când vă aşterneţi trupul pentru odihnă, ultimul gând să fie recunoscător zilei care s-a încheiat, indiferent ce v-a adus, fiindcă nu înţelegem totdeauna imediat ceea ce ni se întâmplă. Nu daţi vina pe nimeni, dacă problemele dau năvală peste viaţa Dumneavoastră, pentru că totul îşi are o origine sigură în acţiunile pe care le-aţi generat, cu gândul, cu fapta, sau cu vorba, pe loc sau la distanţă în timp. Nimic nu este întâmplător, totul se leagă! Binele de bine, răul de rău. Fragment din romanul Ademenirea

Luciditate

Restaurantul era aproape plin. Într-un colţ, un pian şi-un pianist concurau cu zumzetul neîncetat al mesenilor. Chelnării păreau că patinează printre mese, aplecându-se profesional, cu zâmbete false pe chipuri. Ici şi colo, izbucniri zgomotoase de râsete, trădau buna dispoziţie specifică oamenilor în apropierea meselor îmbelşugate. Undeva, lângă o fereastră deschisă, Matilda şi Barbu păreau că-şi terminaseră cina, stând tăcuţi în faţa unor pahare cu vin. Când m-a văzut, femeia s-a luminat şi atingându-şi destul de brutal bărbatul pe braţ, mă arătă. S-au făcut prezentările şi m-am aşezat. Stăteam alături de un bărbat blond, cu ochi spălăciţi, cu pielea rozalie şi dinţi încălecaţi. Avea mâini fine, cu unghii ovale şi-un ceas de aur, scump. Barbu! Bărbatul fostei mele amante era amabil, distant, protocolar. Părea un om suspicios, care-şi masca neîncrederea în spatele bunei cuviinţe. Mă uitam la el, aparent cu detaşare. Eram de fapt atent, mai mult la reacţiile mele lăuntrice, pentru că nu mai fusesem niciodată, în situaţia asta atât de ciudată – să-l văd alături de o fostă iubită, pe soţul ei, cel cu care ea mă înşela, atunci când o credeam numai a mea... Gânduri bezmetice şi chiar senzaţii stranii se buluceau în mintea mea, acolo unde răsuna vacarmul unor voci încrucişate, ale mai multor inşi, toţi vehemenţi, care ţipau deodată. – Ce-o fi găsit la spelbul ăsta, că numai viril nu pare? – Uite cu cine o împărţeam eu pe Matilda! Poate c-o fi având vreun farmec ascuns!... – Cu buzele alea subţiri, până la inexistenţă?... – Ce-o fi în capul Matildei acum, când stă între doi bărbaţi, pe care, cândva, îi alterna zilnic? Oare făcea comparaţii atunci sau abia azi, când stă între noi?... Mi-am reprimat scurt toată năvala asta de gânduri. Luciditatea mă trăgea de mînecă discret, amintindu-mi că toate aceste reflecţii retrospective nu-şi mai aveau rostul: faptele consumate sunt ireversibile şi trebuie date la spate. Punct! Totuşi, nu puteam să evit gândul jucăuş că acestui om – un adevărat conglomerat de bănuieli, care-şi construise o carieră şi un fel de a fi, bazat pe neîncredere –, nici nu-i trecea prin cap că stă la masă cu un fost iubit al nevesti-si. Al câtelea oare?, mă îmboldi din nou un ghimpe de gelozie retroactivă. Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Teiul meu tace...

Fericirea!... Filosofii pe care-i tot deranjez eu, au analizat-o în fel şi chip. I-au atribuit tot felul de interpretări, care mai de care mai sofisticate, dar fericirea a impus tuturor un numitor comun, acela de bine. Şi eu, ca orice om, adulmec acest cuvînt, încercând să fiu cât mai aproape de adevăratul lui sens. Însă, în ultima perioadă, asociez tot mai mult fericirea cu natura... Şi asta, în urma unui gând stânjenitor de simplu... Natura nu se autodistruge, domnule! Este distrusă, fără ca ea să vrea acest lucru... Ideea mi-a venit într-o zi de vară, când peste oraş s-a năpustit o furtună teribilă. Se va spune desigur, că şi furtuna este un fenomen natural, nu? Ei, da, dar nu la asta se raportează fericirea mea! În timpul furtunii priveam din confortabilul meu fotoliu de lângă fereastră, teiul bătrân din grădină. Era ciufulit de rafale, i se aplecau crengile ameninţător, ba unele i-au fost chiar rupte... El îndura neputincios, aşteptând împreună cu mine potolirea stihiilor. După încetarea furtunii s-a liniştit, adunându-şi la loc tăcerea cu care-şi trăieşte demn zilele. M-am gândit atunci la mulţimea iernilor care i-au trosnit crengile, la arşiţele verilor care i-au ars frunzele... La durerile, la spaimele lui... Însă, niciodată n-am auzit de sinuciderea unui tei! De autodistrugere... Teiul meu trece cu măreţie peste toate, tace, ca un înţelept care a descoperit la vreme ce este adevărata fericire şi de ce merită să îndure totul pentru a o retrăi. El aruncă peste lume inconfundabilul parfum, presărând pe pământ flori delicate, ca pe nişte ofrande aduse acestei vieţi. Şi atunci m-am gândit că el ştie mai bine decât noi ce este fericirea... La poartă am o salcie uriaşă, cu plete verzi... Printre ramurile ei, Baltazar a agăţat clopoţei de vânt... Orice adiere îmi aduce un spectacol de sunet şi culoare... Şi salcia cunoaşte secretul fericirii, încercând să mi-l transmită de câte ori trecând pe sub ea, mă mângâie cu crengile-i subţiri şi lungi. Ea ştie cât de mult scormonesc printre întrebări, martoră fiindu-mi, pentru că mă priveşte curioasă în zori de zi, când stau la birou şi lucrez. Şi aşa, pot spune despre orice fir de iarbă... Toate ştiu ceva ascuns în muţenia lor misterioasă... Prea le îndură pe toate domnule, nereacţionând... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Lansarea romanului Filosof de ocazie. Ed. Cartea Românească

Nu Eva căuta Omul

– Mă tem de mine. De slăbiciunile mele, de vulnerabilităţile ce pot lua forme amăgitoare, de dorinţa de a fi tu, ceea ce vreau eu să fii, de proiecţia cu care-mi hrănesc aşteptările, de comoditatea de a aştepta să-mi dai ceea ce pot lua singură. De fapt, mă tem de suferinţă. Nu vreau să fiu femeia ce va mima siguranţă, detaşare, indiferenţă sau care îşi va etala eşecul prin lamentări şi vorbe acre. Tu înţelegi? .... Mă privea printre lacrimi, căutând în vorbele mele, salvarea. Niciodată nu am bănuit că-n această femeie poate fi atâta frământare, atâta teamă, un astfel de chin. Ce exces de luciditate! Nu înţelegeam pentru ce se supune unei torturi atât de profunde, de unde îi pot veni astfel de gânduri, unei femei care avea puterea să te ridice, de câte ori te prăbuşeai. Eva avea darul de a te linişti, de a te face să vezi lumea frumoasă, de a construi din apă şi vânt, imperii ale fericirii. Am înţeles totuşi, că Eva te ridica, coborându-se pe sine, încărcându-se cu balastul ce o cufunda în nisipuri mişcătoare. Acum, pentru prima oară, Eva striga după ajutor. Avea nevoie de ea – neomenesc de puternică – tocmai pentru a ne susţine şi a ne salva pe noi. Eva se temea de suferinţa pe care o cunoştea foarte bine, preluată pe umerii ei firavi, de la mine, de la tot ce o înconjura, de la durerea lumii. Şi totuşi, Eva simţea. Poate rămăsese ultima fiinţă nedivizată, fiindcă noi, ceilalţi eram făcuţi ţăndări, sparţi în milioane de cioburi de oglindă, ce se mai ţineau împreună doar prin limitele trupurilor noastre. Eram nişte saci plini cu cioburi de oglindă, care-şi recunoşteau cu disperare vechea formă, doar din fulgerătoare întâlniri cu raze de lumină. Nu Eva căuta Omul, ci noi toţi o căutam pe ea, ostenind-o peste măsură. Am strâns-o în braţe, protejând-o doar de frigul nopţii, fiindcă numai de atât eram în stare, ducând-o acasă, într-un acasă, de unde nu mai voiam să plece niciodată. A adormit, ca un copil pedepsit pe nedrept, suspinând pentru păcatul lumii. Fragmente din romanul Ademenirea

Imagini de la lansarea romanului Filosof de ocazie

Librăria Bastilia, 5 martie 2014

Imagini de la lansarea romanului Filosof de ocazie