Taine...

Fără a avea prea multe lucruri comune, acest loc îmi amintea totuşi, de amestecul dintre fantastic şi real, pe care-l trăiam în casa bunicilor, în ajunul Crăciunului. Bunicul nu se implica niciodată în treburile casei, chiar dacă sesiza orice schimbare, având pretenţii perfecţioniste şi instaurând legi stricte, pe care toţi trebuiau să le urmeze. Cu o singură excepţie. Bradul de Crăciun ! El îl comanda, asista la fixarea lui, obligatoriu în biblioteca în care obişnuia să lucreze. Ne seconda la împodobirea rituală, ghidându-ne destul de aspru, punându-ne să aşezăm fiecare podoabă la o anumită distanţă, în combinaţii studiate, aproape matematice. Seara, bunica aprindea sfeşnice cu lumânări, niciodată lumina electrică! La ferestre, draperiile grele nu erau trase şi parcă totdeauna ningea cu fulgi uriaşi, în noaptea magică. Când totul era gata, bunicul se aşeza mulţumit pe un jilţ din lemn sculptat şi mă invita să stau pe covor, fiindcă începeau poveştile de Crăciun. Bunica ne servea ceai cu multă lămâie şi prăjituri; apoi, se aşeza pe un fotoliu în dreptul ferestrei, privind cu dragoste, când la ninsoare, când la bunic. Chiar dacă eram foarte mic, înţelegeam din ochii lor că se adorau. Şi-mi părea firesc, crezând că toţi oamenii mari, în familiile lor, se iubesc la fel ca bunicii mei. Începeau poveştile, cele mai frumoase basme din lume, spuse cu intonaţii diverse, cu un crescendo emoţional, care mă făcea să ajung în final, undeva deasupra tuturor oraşelor, în aşteptarea lui Moş Crăciun. Eram întrerupţi doar de colindătorii pe care-i priveam de la fereastră, fiindcă bunica se temea să nu răcesc. Seara se încheia în braţele bunicului, care strângându-mă la piept, mă săruta pe creştet, punându-mă să repet că eu sunt minunea lumii. Şi cât de sigur eram pe atunci, de acest lucru. Bunicul nu mă minţise niciodată. Fragment din romanul ADEMENIREA, A.C. Pahomi