În noaptea asta... 24 decembrie...

– Se apropie miezul nopţii… – Vine Moş Crăciun… – Se naşte Mântuitorul! – Chiar credeţi în această naştere? Bătrânul mă privi puţin uimit. – Dacă eu cred? Dragul meu, nimic nu ne-a fost dat mai de preţ ca această sosire incredibilă. Păcat că nu ştim să o primim cum se cuvine, păcat că nu suntem pregătiţi pentru ea. Simbolic vorbind este cheia tuturor tainelor, marele dar oferit omenirii. Mântuitorul Iisus ne-a adus un singur mesaj. Doar unul. Dar el cuprinde toate răspunsurile pe drumul adevăratei puteri. Este calea… Ei, nu te-am chemat în această noapte magică numai pentru a sta puţin de vorbă. Se ridică şi pe rând, începu să stingă lumânările din încăpere. Umbra lui fugea pe pereţii plini de cărţi, deformându-se pentru scurte clipe. Întunericul înghiţea cu poftă, fiecare petic abandonat de lumină, aducând cu el, fiorii pe care-i simţeam din ce în ce mai prezenţi. – Nu-ţi fie teamă. Lumina şi întunericul nu sunt altceva, decât jumătăţile aceleiaşi părţi. Sunt reprezentările ochiului nostru, nimic mai mult. Ele nu sunt reale în raport cu Adevărul. Iată, lipsa luminii nu a făcut să dispară ceea ce se află în jurul nostru – cărţile, mobila, bradul…totul există! Noi, nu le mai putem „vedea” decât ajutaţi de lumină. În sine, termenul este periculos folosit azi, greşit sau superficial, reprezentat prin bec, foc, soare. Tăceam crispat, temându-mă chiar să gândesc în prezenţa acestui om, care-mi putea pătrunde în hăţişul ideilor. Afară, se porni parcă o defilare a fulgilor de nea, disciplinată, aliniată, minuţios organizată. Părea o cortină alb-argintie, unduită nefiresc de uşor, pregătită să se ridice pentru începerea celui mai grandios spectacol al lumii. O pendulă începu să bată. Unu, doi… Bătrânul se apropie de mine, privindu-mă cu ochi pătrunzători. Şapte, opt… cu mâini nefiresc de albe, alunga întunericul din jurul chipului meu, şoptind cuvinte fără sens, din care desluşeam destul de vag, inimă, lumină, spirit, zece, unsprezece…douăsprezece…şi… O lumină lină, venită de pretutindeni, îmi invadă tot trupul. Se strecura prin porii pielii mele, îndepărtându-mi greutatea fizică, făcându-mă uşor, pur, plutitor. În jurul meu doar raze, focalizate undeva, într-un departe fără limite, într-un punct ce părea apexul unei lumi a luminii. Mă simţeam invadat de o bunătate fără margini, ce tindea să iasă din mine, modificându-mi blând formele. Eram modelat din interior de o forţă uimitoare, care opera într-o armonie desăvârşită. Şi era linişte. O linişte fără asemănare, fiindcă o simţeam în adâncul meu şi pretutindeni. Mă lăsam pradă celei mai inefabile trăiri, incomparabilă cu tot ce putea fi descris în cuvinte. Respiram lumină fără timp, căldură fără spaţiu. Nu exista trecut, nu existam eu, ci pur şi simplu fiinţam laolaltă cu întreg universul. Mă simţeam unit cu tot ce mă înconjură, parte din întreg, recunoscut fiind şi recunoscând totul. Trăiam iubirea. Iubeam trăirea. Împlineam în mine, acceptând cu înţelepciune şi blândeţe, finitul şi infinitul… O flacără mică îmi tulbură extazul. Era semnul întoarcerii la ceea ce aproape nu voiam să mai revin, la viaţa de dinaintea miezului de noapte. O lumânare, o umbră, culori calde, cărţi, uriaşi fulgi de zăpadă. Bătrânul stătea în jilţ, privindu-mă. Cei doi câini apăruseră la picioarele lui, statui credincioase, impunătoare. Nu aveam curaj să vorbesc, de teama de a nu îndepărta ceea ce trăisem. – Gata. Mântuitorul s-a născut! Du-te la Eva. Are nevoie de tine. Fragment din romanul Ademenirea