Asta am şi făcut. Aşezat în aşternut, vreme îndelungată am privit pe fereastră, cerul. Era negru, pestriţat ici şi colo cu stele. Îmi aminteam cu nostalgie de cerul pe care-l „citeam” când eram copil... Cred că a fost prima mea carte... Stăteam tot aşa, singur într-un pat mult prea mare şi după ce-mi linişteam frica, începeam să „citesc”. Pe atunci, erau mii şi mii de stele... Grupate ori răzleţe, înşirate sau rebele, aşezate într-o ordine ştiută numai de un Dumnezeu la care mă rugam seară de seară... Şi fără să mă înveţe cineva, primul lucru pe care-l ceream era ca soarele să apară din nou! Asta-mi doream eu! Nopţile nu-mi plăceau, chiar dacă cerul îmi oferea mereu lecturi minunate, pline de misterul unor hieroglife luminoase, lampioane mici în calea gândurilor mele de copil... Mă ghemuiam, strângându-mă cât puteam de mult, crezând că fiind doar o mogâldeaţă şi ocupând un minim spaţiu pe pământ, răul nu mă va găsi... Apoi, asigurându-mi astfel trupul slăbănog, plecam cu mintea printre stele, cutreierând în lung şi-n lat, printre poveştile lor ademenitoare. Pe atunci, erau obositor de multe stele...
Fragment din romanul Filosof de ocazie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu