Podul!...

M-a lăsat singur... Îmi amintesc frica cu care făceam fiecare pas, ropotul ploii, bătăile inimii care se accentuau... Podul! Îl vedeam pentru prima dată! Luminat de ochiuri oblice de geam, care lăsau lumina să cadă ca nişte transparente picioare de uriaş, cu miros de lemn cald, cu podele care scârţâiau, podul bunicilor îmi apărea drept cea mai fantastică aventură de până atunci. Cufere cu legături de metal, scaune descleiate, lămpi vechi cu abajururi desfăcute, lăzi mari şi lăzi mici, pline de obiecte... Într-un cui, un umeraş pe care era frumos aşezată o rochie lungă, dintr-un material greu, oliv, cu fireturi aurii... Un tablou uriaş, care-l înfăţişa pe bunic stând drept, într-un jilţ, altul decât cel din biroul lui. Reviste şi ziare vechi, tot felul de aparate necunoscute, făceau din podul bunicilor, una din cele mai spectaculoase descoperiri ale copilăriei mele. Îmi amintesc, cum ploaia ciocănea isteric în acoperişul care se încăpăţâna să n-o primească, ocrotindu-mi numai mie teama şi curiozitatea. Atunci am avut prima mea revelaţie... filozofică... La zece ani! Am fost genial... Păşind din ce în ce mai sigur pe duşumelele podului, mă întrebam cum de a fost posibil, ca eu, vreme de zece ani să vin destul de des în casa bunicilor, fără să ştiu măcar, fără să bănuiesc, că undeva deasupra capului meu, se află o lume atât de populată, o lume tăcută pentru mine, dar zgomotoasă şi plină de amintiri, pentru bunici... Şi atunci a apărut adevărata teamă! Din podul acela nu m-a mai părăsit niciodată, disperarea mută pe care o simt câteodată, când mă gândesc că-n jurul nostru, dedesubt, deasupra sau lateral, sunt „încăperi” necunoscute nouă, dar accesibile unora, zone existente lângă care vieţuim, fără a şti, fără a avea norocul să le descifrăm rostul. Casa bunicilor pare acum, îndepărtată de înceţoşarea vremii, macheta vieţii, un labirint înconjurat cu forţă de natură, un cub cu cuburi, un corp anorganic vizitat de existenţele noastre. Şi mă întreb uneori, câte odăi reuşim să descoperim într-o viaţă, câte lacăte zdrobim pentru a deschide noi încăperi? Câte coridoare întortochiate străbatem, lungi cât o zi sau scurte cât clipa, 10 7 cu loc de popas în alveolele tainice ale maxilarului universal, care ne ronţăie, pocnindu-ne oasele capului cu întrebări... Bunicii, simbol al trecutului şi al înţelepciunii, ne iau câteodată de mână, ne duc în faţa unei scări spiralate – un adevărat ADN al lumii – şi cu voci ferme, ne poruncesc: Urcă! Şi câţi dintre noi, cu caznă, pornesc spre înalt? Puţini! Şi din ce în ce mai puţini, până când, vom rămâne cu toţii pe platforma dinaintea scării, o masă amorfă, tremurândă, cu consistenţă precară şi culoare pălită. Cuvântul „urcă“ îşi va pierde înţelesul, fiind astfel eliminat din limbaj, iar noi, fiinţe ratate fără speranţe, vom da greş în drumul spre Nefiinţă... Ce deprimant... Haosul se va întoarce, şi noi, amestec confuz de elemente materiale, ne vom roti bezmetic în univers... Sunt talentat! Ar fi trebuit să mă fac regizor... Fragment din romanul Umbra de dincolo...