Arma...

-Calea este drumul. Soluţia este mesajul adus de Iisus. -Mesajul? -Da. Răspunsul tuturor întrebărilor. Rezolvarea tuturor necazurilor. Repararea fiinţei umane. Un cuvînt simplu care conţine misterul misterelor – Iubirea! Atât şi nimic mai mult. Ca să te poţi descătuşa de moarte, ca să poţi pleca mai departe, nu trebuie să faci nimic altceva, decât să iubeşti! -Aşa puţin? Ideea iubirii îmi surâdea. Ce este oare mai plăcut decât să iubeşti şi să fii iubit? -Puţin? întrebă femeia uimită. Poţi cuprinde dimensiunile acestui cuvînt, prietene? Vezi tu, abia acum am ajuns la porţile morţii. Necunoaşterea iubirii a produs disfuncţionalitatea programului. Confuzia, alienarea ei a dus la deschiderea pământului pentru morminte. Iubirea de care vorbesc eu este ca o cheie de la casă. O primim înainte de a fi concepuţi ca oameni, învăţaţi să nu cumva s-o pierdem. Venim cu ea pe lume, atârnată undeva în adâncul nostru, ca o cheie de gâtul unui copil. Iar noi, indiferenţi, neglijenţi, neascultători, o rătăcim pe undeva, dacă nu chiar mult mai rău, o aruncăm. Întoarcerea acasă devine imposibilă. Rămânem pe din afară. Nu înţelegeam. Ba e simplu, ba nu e simplu. Trebuia să recunosc că nu mă simţeam prea confortabil, chiar dacă discuţia era foarte interesantă. Totuşi, mi-ar fi plăcut ca ea să mă asculte pe mine, eu s-o uimesc... Simţeam diferenţa dintre noi ca pe o completare. Eu tobă de carte, cu memoria îmbibată în date şi-n întâmplări, ea cu o minte flexibilă, suplă în interpretări. Îmi plăcea jocul Cristinei de-a diseca vorbe şi simboluri, admirându-i deopotrivă uşurinţa cu care îmbina lucrurile. Dar nu prea înţelegeam unde vrea să ajungă şi oricât de mult mă concentrasem pe lămuririle ei, invitaţia aceea nu-mi dădea pace. Vino cu mine... Departe, foarte departe... -Iubirea nu este o stare, nu este un sentiment sau o acţiune. Iubirea este un conţinut. -Un conţinut? -Da. Un ansamblu al tuturor elementelor primordiale care poartă esenţă divină şi care impune regulile unei existenţe. -M-ai pierdut! -Te-ai rătăcit doar. Acest, să-i spunem în continuare ansamblu, există în noi. Cu el venim, el este cheia agăţată de gât. A iubi înseamnă a-ţi conecta conţinutul la exteriorul acestei lumi. -Aşa... Îl bagi pur şi simplu în priză? Cristina iar nu luă în seamă mica mea intervenţie, considerând-o cu siguranţă, infantilă. Dar acum, barem mă privea... -Spune-mi, tu ai putea iubi tot? Întrebarea sună ciudat. -Da, cred că da. -Tot? -Mă încurci... Ce înseamnă tot? -Hoţi, criminali, ţânţari, şacali, caracatiţe, ciungi, pescăruşi, şerpi, salcii... Iubirea dintre mine şi o caracatiţă îmi plăcu cel mai mult. Mi-o şi imaginam... -Bine, bine, dar iubind ceea ce-mi spui, înseamnă să accept de exemplu, fapta reprobabilă a unui hoţ! -Nu fapta lui va avea importanţă pentru tine, ci el, om ca şi tine, ajuns într-o situaţie condamnabilă. Să-l iubeşti pentru că există, să-ţi pese de el, să-ţi fie milă, să vrei să-i fi alături, să-l sprijini. -Greu!... Nu suport hoţii... Fragment din romanul Filosof de ocazie