OMUL...

Nu aveam chef de nimic. Mă învârteam prin încăperi, negăsind ceva care să mă satisfacă. Umilitoarea expresie care ni se tot aruncă în faţă, acea capră a vecinului, care a devenit radiografia societăţii noastre, se tot zbenguia în mintea mea. Şi chiar dacă mă tot amăgeam că este o caracteristică umană, universal valabilă, inconfortabilul sentiment de jenă nu-mi dispărea. Da! Omul este o fiinţă curioasă. Asta a dus la progres... Scormonitor şi nestâmpărat a căutat în Lună şi în stele, în ape şi-n străfundul pământului... A cercetat... A descoperit... A înţeles... Dar ce a avut domnule, cu gardul, pe care singur şi l-a pus, tocmai pentru a se izola de ceilalţi? Omul şi-a delimitat nu numai proprietatea, ci şi intimitatea... Aşa şi-a exprimat el dorinţa de a se separa, de a-şi guverna propria existenţă după reguli şi necesităţi personale, nu? De ce oare ne lungim gâtul peste gardul celorlalţi, pândindu-le mişcările, contabilizându-le bunurile, analizându-i cu măsuri personale? Aş putea găsi o mulţime de răspunsuri care să niveleze grohotişul ascuns în mintea fiecăruia, însă nu mă puteam minţii... E clar! Omul fuge de el... Profită de orice zgomot, de orice mişcare, pentru a da hrană unei minţi flămânde. Are nevoie de acţiune, iar atunci când nu o poate genera, se identifică prin tot felul de justificări cu vieţile celorlalţi. De aici, marile confuzii... Marile invidii... Exacerbarea eronată a „certitudinilor”...
M-am aşezat pe pat. Apoi, leneş, m-am întins pe spate... Tavanul uşor îngălbenit avea pe ici, pe colo, unele denivelări. Pe lustra veche, un fir de păianjen făcea un semicerc. Omul... Semenul meu, oglinda întoarsă, multiplicarea obositoare a unei fiinţe... Conglomerat de gânduri ascunse, încadrate natural într-un ţarc egoist... În fapt, omul este un fel de magnet care absoarbe tot ce este în jurul lui. Dar, până la o limită. Fiecare om are limita lui... Mai profundă ori mai superficială, în funcţie de educaţie, cultură, ereditate... Individul înghite tot, extrage ce-i este necesar, apoi varsă spre lume ceea ce consideră că-i de prisos. Însă, tragedia de aici începe... Orificiile prin care el „întoarce” lumii materia primită sunt ori candide, mlădioase, fine, ori rigide, întinate, zgrunţuroase... Din păcate, doar copiii şi înţelepţii pot îndrepta spre ceilalţi, înghiţitura transformată în uimire, curiozitate blândă sau înţelegere. În rest... Invidii ascunse sub măşti de piele... Pofte şi invidii... Frumoasele iele ale vieţilor noastre... Ele ne cântă şi ne dansează în noaptea minţii, nelăsându-ne să vedem lumina... Nu avem puterea de-a le alunga, fiindcă mişcările lor provocatoare ne stârnesc senzaţiile pline de furnicături ale depavării. Şi pentru asta avem nevoie de „materie”... De bani, de lux, de putere... Nu reuşim? Invidiem! Distrugem! Ponegrim! Fiecare cum poate şi cât poate... Orice realitate care există în afara noastră, pare mai interesantă decât universul interior... Este palpabilă, are miros, are gust... Şi uite aşa, plecăm în nefiinţă, fără să pricepem nimic. Lăsăm în pământ o haină de carne, cu buzunarele pline de sarmale şi de muşchiuleţ de porc, stropită cu apă de colonie, ponosită de plăceri. Suntem un fel de umeraşe, care plimbă o viaţă întreagă o îmbrăcăminte, pe care ne chinuim să o împopoţonăm până la refuz. O paradă, domnule, transformată conştient într-o parodie... Pe toate planurile, o luptă între vrut şi putut...

Filosof de ocazie, roman în lucru

Un gând de gheaţă

E ora la care scriitorii scriu. E patru dimineaţa... Afară, viscolul şuieră... Ca o fiară flămândă, cutreieră străzi, cutremură arbori, loveşte-n ferestre. Şovăie prin hornuri de case, furios pe fumul cald care se ridică temător cerşind îndurare. Totul este alb. Până şi aerul pare lăptos, presat de norii grei de zăpadă. Oraşul doarme somn iepuresc, tresărind la fiecare rafală răutăcioasă. Scriitorii scriu... Dar cuvintele lor aşternute pe hârtie tremură, îngheţând lin, transformându-se în beţişoare transparente. Devin incolore, rămânând doar simple gânduri în frigul iernii. Oare cine poate înţelege un text de gheaţă? Cine poate topi cu ardoarea privirii, încleştarea moleculară a lacrimilor de ăngeri, prinse din zbor de nesomnul unor scriitori? Cine poate strânge picăturile de vorbe în căuşul minţii, încălzindu-şi singurătatea unei lecturi hibernale? Cine? Tu, cititorule? Atunci, merită să fie ora la care scriitorii scriu, oră la care se pot împreuna reveriile cu panglici de viscol şi se pot împodobi idei cu aşchii de gheaţă. E patru dimineţa...

JB

Undeva, în lumea asta mare, există şi trăieşte un băieţel. Are doar zece ani! Nu ştiu nimic despre el şi constat cu uimire că nici nu mi-ar fi necesar. De ce ar merita să-mi încarc mintea cu diferite detalii, atâta timp cât el îmi dăruieşte mai mult decât o poveste? JB... A apărut pe pagina mea de Facebook. De ce? Fiindcă are ceva de spus lumii. Are un mesaj pe care-l transmite cu delicateţea celor zece ani şi cu un talent născut şi susţinut prin sute de ore de muncă. JB este pianist! Firav, cu un chip inteligent şi uşor grav, acest copil intră cu curaj în lumea complicată a unei muzici pretenţioase şi elitiste. L-am privit cu atenţie... Îmbrăcat respectuos în costum, cu cravată, stă drept, concentrat pe clapele care par a i se supune. JB stăpâneşte partitura, dominând-o. Degetele lui plăpânde par fluturi mici, neastâmpăraţi, atraşi de armonia sunetelor... Undeva, în lumea asta mare, un copil ne dăruieşte frumuseţea, fără a ne cere nimic în schimb. Sau poate, mesajul lui ascunde cu tandreţe un mare adevăr – JB revendică dreptul tuturor copiilor de a trăi într-o lume frumoasă, liniştită şi plină de protecţia celor maturi. Felicitări celor care se ocupă de acest copil! Merită, fiindcă ei sunt primii răsplătiţi. Apoi, urmăm noi, anonimii care se hrănesc cu ambrozia muzicii clasice...

Vise?...

Prostii! Toată viaţa am împuşcat francul, câteodată mai uşor, altădată mai greu, dar bogat n-am fost niciodată. Dar nici sărac ca acum... Mergeam pe străzi, gândindu-mă la bogăţie. Chiar aşa, ce aş face dacă aş avea mult mai mulţi bani decât îmi trebuie? În nici un caz, n-aş face acte de caritate! Şi asta nu din egoism ori din zgârcenie, ci pur şi simplu, din luciditate. Nimic nu cred că este mai inutil, decât să dai cuiva, atât cât să creadă că-şi va rezolva problemele. În viaţă, ori ai, ori n-ai, fiindcă jumătăţile de măsură nu fac altceva, decât să te ţină într-un echilibru precar, când înclinându-te într-o parte, când într-alta. Şi asta o ştiu foarte bine pe pielea mea. Dar nici în loviturile de teatru, nu cred. Azi sărac, mâine bogat! Toţi oamenii visează să devină peste noapte, plini de bani... Interesant este şi ce-ar face dacă minunea s-ar petrece? De pildă, eu... Aş pleca într-o călătorie? Nu ştiu. Aş da fuga prin magazine? Nu, asta în nici un caz. Mi-aş cumpăra cărţi? Da! Aş mânca homari? Nu ştiu sau poate că da. Poate mi-aş lua maşină? Nu, pentru că sunt mult prea distrat. Mint! Mi-aş lua maşină şi mi-aş angaja un şofer... Asta sigur, pentru că m-am săturat să umblu prin zăpadă, veşnic cu picioarele ude şi îngheţate. Chiar că sunt un tâmpit! Cine a mai văzut un om bogat, cu o încălţăminte ca a mea? Uite, asta chiar că mi-aş lua! Cizme pentru iarnă... Ei, şi uite aşa, îmi răspund pentru a mia oară – deşteptule, nu oricine poate fi bogat! Auzi, cizme... Visul unui om cu bani!
În fond şi la urma urmei, ce înseamnă a avea bani? Nimic! Nişte bilete nenorocite de hârtie, care au înghenunchiat lumea. Le ai – exişti, nu le ai – eşti un fel de umbră cenuşie, o fantomă cu număr în statistici, o cantitate plină de nevoi, un om, aproape tot timpul singur şi trist. Ce ironie... Blestemata viclenie a gândurilor mă tot întreba, bine, bine, nea’ fantomă, dar tu, tu ce ai face? Şi cum nimeni nu-mi putea auzi scârţâiala minţii, am început să-mi văd, viitorul... Undeva, la liziera unei păduri, o casă... Nici prea mare, nici prea mică. Porţi înalte, garduri şi mai înalte. O grădină. Pomi. Obligatoriu fructiferi! Un câine. Ba nu, doi! Unul alb şi unul negru. Mari! O bibliotecă uriaşă, cât mai multă muzică clasică, apus şi răsărit de soare văzut pe fereastră, plăcintă rumenită precum cea a macedoneanului din colţul străzii lui madam’ Crâmpei, oaspeţi aleşi pe sprânceană, femei frumoase, venite doar pentru o singură noapte, plimbări lungi prin pădure, alături de cei doi câini... Şi o apă! Neapărat un lac, un râu ceva, pentru că marea e prea departe de Bucureşti. Oho hoo, ce cărţi aş mai scrie... Câte gânduri mi-ar vizita mintea...
Iar din când în când, aş veni în oraş seara, la un concert sau la o piesă de teatru. Şoferul m-ar aştepta răbdător lângă maşină, iar eu, fără a-i vorbi prea mult, m-aş întoarce în liniştea de la liziera pădurii...
Dar până una alta, cu ciorapi uzi, am ajuns înapoi, la casa doamnei Avramescu. Şi m-am simţit vinovat, mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu, că-mi dăduse norocul de-a trăi şi barem pentru o perioadă, în acest loc nesperat.

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011

Şi totuşi el există în noi, în fiecare...

Acum, eu încerc să pătrund într-o odaie slab luminată. Este o seară rece de octombrie. Anul? 1879. Podeaua scârţâie sub hoţia paşilor mei. Într-un colţ, un foc iute îşi trosneşte lemnele. Pe marginea unui pat, un bărbat stă cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu capul aplecat. Fereastra se zgâlţâie, pălmuită de-o pală de vânt. Insul îşi trece mâna prin păr, fără a lua în seamă „zloata“ de afară. Caut din privire jilţul pe care acesta trebuie să se aşeze. Dar nu-l văd.
Pe furiş, mâinile mele încep să se agite. Cu una ţin foile albe, cu cealaltă, încep să scriu...

Trist, învelişul unei zile de toamnă, răvăşeşte praful unei nostalgice iubiri.

Bărbatul îşi ridică privirea, fixând un punct din spatele meu. Prins între ochii pătrunzători ai tânărului şi orizontul amintirilor sale, devin un interpus clandestin. Mă trec fiorii. Îl văd pe Eminescu! Mă trage spre lumea lui, acolo unde iubirea doare cumplit, fiindcă e pură. De fapt, macularea mea mă doare, nepregătit fiind pentru atâta frumuseţe. Mă zbat să scap şi încerc să evadez, scriind...

Fragment din romanul Umbra de dincolo..., 2010

Gust amar şi asta nu e bine...

Pentru un scriitor, materia primă din care-şi plămădeşte opera este pretutindeni. Tot ce-l înconjoară se transformă chiar şi fără voia lui în subiecte. Natură, societate, evenimente, persoane, vise... Tot! România actuală este un bazin în care clocotesc din ce în ce mai aprig, imagini şi idei. Imagini care-şi pierd din nuanţe, idei care alunecă inevitabil spre decepţii. Am fost în Piaţa Universităţii... Sâmbătă, 14 ianuarie 2012... Am stat de la orele 14.30, până pe la 18.30. Nu erau foarte mulţi oameni. Poate până în două sute. Tineri şi bătrâni, adunaţi în pâlcuri. Peste tot se vorbea despre situaţia din ce în ce mai grea în care au fost târâţi, despre nedreptate, despre corupţie ori despre dureroasa problemă a lipsei de valori. Doctorul Arafat nu era altceva, decât un punct de reper al profesionalismului, al decenţei, al seriozităţii. Pentru aceste lucruri de bun simţ, oamenii se simţeau datori să-l apere. Erau revoltaţi de tot spectacolul actual, de abuz, de sentimentul greu al umilinţei, de sfidarea la care sunt supuşi zilnic de către oameni care le sunt indiscutabili inferiori. Am stat de vorbă cu medici, cu profesori, cu pensionari... Cu şomeri care aveau una sau două facultăţi... Cu artişti... Te impresiona calitatea acestor oameni, revolta lor justificată, decenţa şi modul în care-şi exprimau dezamăgirea şi tristeţea. Dar aveau şi umor... Glumeau, amestecând deziluziile cu speranţele... Se striga „Aţi greşit că ne-aţi umilit!”. După ore de frig am plecat cu un gust amar, dar şi cu un uşor sentiment de eliberare, un fel de nişă prin care nădăjduiam că nemulţumirile acestor oameni vor fi auzite... Am ajuns acasă, am băut un ceai fierbinte şi am deschis televizorul... În urma mea se dezlănţuise iadul pe pământ. Vedeam figurile furioase ale unor tineri pe care nu-i văzusem acolo cu mai puţin de două ore în urmă. Urlau, ameninţau, scandau tot felul de lozinci periculoase şi urâte... Au apărut petarde, bâte, pietre... A început bătaia... Jandarmi... Salvări... Gaze lacrimogene... Priveam. Am înţeles cu dureroasă tristeţe că cei care trebuiau să primească mesajul acela – „Aţi greşit că ne-aţi umilit!” – erau prea mici pentru a-l înţelege. Şi asta nu e bine... Demnitatea oamenilor cu care am stat de vorbă este mult mai mare decât coloanele de fum care s-au ridicat din petardele celor „veniţi” de nicăieri... Un mare filosof spunea că omului i-au fost date două urechi şi o singură gură... Cu cât eşti mai inteligent, cu atât trebuie să asculţi mai mult vocile celor din jur, pentru a-i înţelege. Dacă-i desconsideri eşti o victimă a propriei tale neputinţe, un om complexat care încearcă să-şi ascundă puţinătatea în spatele dispreţului sau al forţei. Şi spun iar, că asta nu e bine...

Carnaval cu măşti de piele...

Zile. Cinci la număr, au trecut ca nişte urme pe nisipul mării, şterse, una după alta, de valurile gândurilor mele. Citeam, răsfoiam, notam, cugetam... Conturul Zulniei se prefigura şovăielnic, ca un nor. Avea o formă, care mai apoi se modifica lin, schimbându-şi chiar şi nuanţele. Trecutul imaginat se rotea în jurul ei, ducând cu seducătoarea viclenie a anotimpurilor, anii. Dintre pagini îngălbenite, înălţam împreună cu descrierea ei, aburii înşelători ai mai multor vieţi. Pe coloane mişcătoare apăreau năluci, prinzându-se de veşmintele Zulniei. Mă simţeam ca un mare vrăjitor, care prin simple întoarceri de pagini, despică timpul. Animam o fetiţă, în rochie albă, de sub poalele căreia se zăreau volanele dantelate ale unui jupon bogat, pictată cu buchete de flori albastre, cu mijlocul cuprins într-o cingătoare lată, ca un strat de peruzea. Lângă ea se ridicau nesiguri, părinţi, fraţi, guvernante... Tremurătoare imagini de case şi pomi, grădini şi păduri. Şoapte şi taine...
Dar Zulnia zâmbea, mereu timid şi trist. Îmi făcea semne, cu braţe aproape transparente, spre viaţa ei.
Am intrat într-un an nou, fără să-mi pese. Isteria generată de o simplă cifră într-un calendar, mă uimea şi mă dezgusta în egală măsură. Mă gândeam, ca-n fiecare an, la bucuria nejustificată a oamenilor, care în esenţă aveau nevoie doar de un pretext pentru a năvăli prin magazine, a cumpăra, a invita, a dansa, a bea... A evada! Fiindcă, după părerea mea, noaptea dintre ani nu era altceva, decât o copie palidă şi nereuşită a Saturnaliilor. Aşa cred eu. Un fel de carnaval în care oamenii îşi transformă propriile chipuri în măşti, râzând pentru că musai trebuie să râdă, costumându-se cu ce au ei mai bun, parfumându-se, machiindu-se, mimând o bucurie bizară, fără nici o acoperire logică. Înainte de douăsprezece noaptea se numără – cinci, patru, trei, doi, unu... şi bum! Artificiile înroşesc cerul, dopurile sticlelor de şampanie sar, oamenii se îmbrăţişează, se sărută, îşi zâmbesc cu drag. De parcă, din acea clipă vor fi mai buni, se vor iubi, viaţa va deveni o permanentă sărbătoare plină de culori. Dar, la mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se vor întoarce la cei care sunt, vor împacheta hainele, vor strânge resturile unui festin de mucava, bârfindu-i pe cei care le-au trecut pragul, le-au mâncat bucatele, le-au spart paharele, le-au murdărit covoarele... Viaţa va reveni la normal, modificată simbolic doar de o cifră. Dar până şi aia este falsă, ca rânjetul unui grifon...
Bietul călugăr Dionisie cel Mic (Dionysius Exiguus)... În anul 533 d. Hr. a fost însărcinat cu imensa responsabilitate de a stabili retroactiv începutul noii ere. Dar sărmanul a omis anul zero, a uitat şi vreo patru ani în care împăratul roman Augustus a domnit sub numele său real de Octavian şi astfel a apărut eroarea pe care o ducem cu mare bucurie, mai departe. Şi dacă mai luăm în serios şi recensământul lui Quirinius, ne plimbăm fraţilor, şapte ani înainte şi-napoi, ba mai tineri, ba mai bătrâni, după cum ne pohteşte sufleţelul... Dar, numărăm cu seriozitate şi emoţie crescândă, trei, doi, unu... O planetă întreagă se zguduie în noaptea dintre ani, certificând şi legalizând, eroarea. Eu nu prea înţeleg... Aş prefera o săptămână dezlănţuită, cu distracţii, băutură şi orgii, o descătuşare a tuturor normelor care încorsetează viaţa celor care se vor şi numai pentru câteva ore, stăpâni.
Biete gospodine îşi fac moţul şi-şi lăcuiesc unghiile de revelion, bărbaţi cu palmele crăpate de muncă îşi înnoadă cu stângăcie la gât cravata, visând cu toţii în oglindă, că sunt ceea ce de fapt, n-au fost niciodată: – domni şi doamne... Carnaval cu măşti de piele...

Ianuarie, cărindar, gerar... Luna albă, tăcută, răsfăţata leneşă şi capricioasă a anului...


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011

2012, an fatidic? Profeţia Maya...

Profeţia Maya... Toată lumea simte furnicături pe şira spinării, atunci când se rostesc aceste două cuvinte. Ei bine, eu nu! Refuz să intru într-un joc stupid, care nu face altceva decât să alimenteze o psihoză colectivă, diminuând capacitatea oamenilor de a construi ceva în anul care abia a început. Eu cred în gândul bun, tot atât de mult ca şi-n cel rău. Da, asta cred. Astăzi se tot vorbeşte de gândire pozitivă, gândire negativă. Parcă s-ar fi descoperit acum trei ani... De când e lumea şi pământul, oamenii au gândit aşa. Ori amestecând cele două extreme, ori lăsându-se pradă defetismului sau şi-au liniştit mintea şi sufletul cu gânduri bune. Toată campania asta tulburătoare, care anunţă un aşa zis sfârşit al lumii, nu este altceva, decât antrenarea voită sau nevoită a unui flux negativ, care poate duce la o acumulare de forţe „rele”, ca-n filmele americane... Nu ştim ce înseamnă o planetă care degajă frică, teamă, aşteptarea sfârşitului. Nu ştim ce fenomene pot fi declanşate de puterea unei gândiri în masă. Nu s-a experimentat aşa ceva. Faptul că se tot vehiculează o dată fixă, 21 decembrie 2012, pare a fi un punct de maximă concentrare, o adunare exactă a acestor unde temătoare. De ce? Pentru ce? Pentru cine? Tot anul se va trâmbiţa, într-un crescendo, un fel de Bolero a lui Ravel, că vine, vine, vine, sfârşitul lumii... Ca să vezi, domnule! În tot anul 2012, ceea ce se va face va fi degeaba, nu? Câtă nedreptate! Să condamni un an, o biată cifră, la abandon... Să ratezi un an din viaţă, tremurând în sinea ta... Nu, nu, nu! Mi-aş dori ca toţi oamenii să iubească acest an, să-l sprijine cu încredere şi cu vise frumoase, să-l transforme într-un an nou, din toate punctele de vedere. Un an al transformării interioare, un an al binelui existent în fiecare, un an al înţelepciunii, al încrederii, al frumosului. Să fie anul morţii unei lumi egoiste, lacome, răutăcioase, al unei lumi îngreunate de păcate mici şi de păcate mari, lume aflată în cotloanele minţii umane, nu în exteriorul ei. Iar peste cinci ani se vor găsi alte codexuri scrise cu hieroglife maiaşe, care prin descifrarea lor, ne vor dezvălui un mare secret: regretul maiaşilor că nu au ştiut să interiorizeze frumuseţea vieţii, epuizându-se în cele mai armonioase forme exterioare. Au citit în stele, au ridicat cele mai impresionante temple de pe planetă, au hrănit cu sânge zeii cerului, ai pământului şi al tenebrelor, dar şi-au neglijat sufletul, nehrănindu-l cu frumuseţea naturală a lumii. Ei n-au avut norocul nostru... Ce se poate sfârşi când asculţi Rapsodia lui Rachmaninoff? Sau Anotimpurile lui Antonio Vivaldi? Ori, să stai noaptea cu ochii pe cer, ascultând Sonata lui Beethoven? Să afli mirosul soarelui vara, ridicat din pământul fierbinte, să simţi gustul fulgilor de nea, poposiţi pentru o clipă pe buzele tale, vântul răvăşindu-ţi straiele şi gândurile, să auzi un ţipăt de goeland, peste vuietul mărilor... Toate ne aşteaptă... Trebuie doar să ni le dorim, să le căutăm, să ni le depozităm în suflet, ca pe nişte preţioase paşapoarte spre o viaţa care nu se va sfârşi în anul 2012. Mai avem atât de multe lucruri minunate de făcut...