Ţărmuri...

Vă doresc un an bun, în care sănătatea şi spiritualitatea să vă fie ţărmuri!
LA MULŢI ANI!

Cerere târzie?

Stau cu bărbia spijinită în pumni, cu coatele pe masă... Privesc bradul. Culori se zbenguie printre ramurile lui, luminând pentru clipe, globuri, beteală, ângeri... Moşul a plecat, oaspeţii au plecat, doar eu şi jumătatea mea am rămas. Şi câinele nostru, Othello... Fără final, acordurile unui pian îmi spun povestea lunii, scrisă în limba sunetelor, de Beethoven... În şemineu, din când în când, lemnele se vaită de căldură... Mă gândesc la naşterea Pruncului sfânt... S-a născut! Domnul nostru s-a născut... Iar. Ca-n fiecare an, în tăcere, mă întreb de ce? Teoria o cunosc. Dar, de fiecare dată simt că ceva se-nvârte în jurul meu, ceva nevăzut, ceva misterios, o spirală lentă, plămădită din Adevăr. Un mesaj ascuns într-o poveste, învelit într-un scutec sărăcăcios... Cu o formă delicată de prunc, cu fragilitatea lipsei de putere materială, cu neputinţa inocentă a comunicării, mesajul se aşază cu noi la masă, pătrunde în familiile noastre, ne adună în jurul unui brad... Ne face fericiţi! Ne face buni, ne face darnici... Este o vrajă care durează trei zile, o minune fără unghiuri, un fel de unduire care umblă prin sufletele noastre, încercând să ne amintească ceva... Trezeşte în noi fiorii copilăriei... Începutul... Ce stă oare ascuns acolo? Nu ştiu, însă recunosc de fiecare dată că e tare plăcut... Şi dacă aş mai putea cere ceva, acum după ce Moşul a plecat, aş vrea o prelungire a clipelor, o dilatare a acestui timp, o aşezare a vieţilor noastre printre darurile de sub brad... Aş cere protecţia iubirii, răsfăţul necondiţionat al luminii, mângâierea nopţii, uimirea în faţa frumuseţii, libertatea văzduhului, neliniştea nesupusă a mărilor... Şi câte şi mai câte aş mai cere... Iar eu, atunci când Moşul m-a întrebat ce vreau, am spus zâmbind, nimic... Am mai ratat un an, ocupându-mă cu seriozitate de lucrurile banale ale unei existenţe lipsite de ascensiune interioară. Totuşi, recunosc că din ce în ce mai mult îmi doresc în taină să înţeleg ce stă ascuns în mijlocul spiralei care se roteşte în aceste zile prin sufletele noastre... Să fie oare puritatea, întruchipată de Fecioară? Să fie esenţa ei, materializată prin Fiu? Să fie tâlcul divin, transmis printr-o poveste înduioşătoare? Nu ştiu... Dar, privindu-mi întrebările, simt un numitor comun... Un cuvânt pe care-l pot aplica pe toate visele şi pe toate dorinţele mele... Dă-mi Doamne, Iubire! Multă, cât mai multă... S-o dau şi s-o primesc... S-o dau luminii, nopţii, frumuseţii, văzduhului, mărilor... S-o dau vieţii...
Poate am primit-o în fiecare an de Crăciun, dar nu i-am auzit glasul? Interesant... Acum, din apropierea bradului se aude vocea Mariei Callas... Addio del passato... O fi trecutul în care nu am ştiut ce să-i cer lui Moş Crăciun?...

Lumea fără timp

Am ajuns acasă târziu, când ziua se-nbina cu noaptea, împrumutându-şi una alteia formele pământului. Luminile erau aprinse şi se auzeau colinde. Mirosea a vanilie şi a aluat copt. Irina era în bucătărie, ocupată până peste cap cu pregătirile mesei de Crăciun. Am schimbat câteva vorbe, în timp ce mi-a pregătit în grabă ceva de mâncare, apoi am plecat în camera mea, aşteptând căderea nopţii magice.
Niciodată pentru mine, Crăciunul nu a însemnat un brad împodobit şi daruri puse sub ramurile lui. Totdeauna, jocul acesta a fost decorul unei uriaşe mărturii care a străbătut istoria, însoţită de miros de cetină şi sunet de clopoţei. Noaptea în care s-a născut Mântuitorul... Copilul sfînt, apărut pe lumea asta, într-o iesle săracă! De când eram copil, Crăciunul mi-a vorbit într-un limbaj al semnelor, lăsându-mă să înţeleg din an în an mai mult. Ăsta a fost adevăratul cadou pe care l-am preţuit cel mai mult. La început, cuprins de milă, mă întrebam cum putea Dumnezeu să-şi lase Fiul să se nască în sărăcie? Crescând, am înţeles... Lumea aceasta, oriunde te-ai naşte, e săracă... Au venit cei trei magi, cu daruri alese, să se închine Pruncului sfînt... Ei reprezentau cunoaşterea secretelor din lumea noastră şi înţelepciunea care se închină în faţa puterii lui Dumnezeu. Naşterea unui copil este un nou început... Moartea a câtorva mii de prunci, omorîţi din ordinul lui Irod, sacrificiul teribil prin care se încearca împiedicarea sosirii mesajului divin. O paralelă între cer şi pământ. Lumea săracă a oamenilor, mustind de sânge nevinovat şi de lacrimile dureroase ale neputinţei, iar cea de sus, luminată de o stea, curată, liniştită, darnică şi bună. Mie, cel puţin, noaptea de Crăciun, atunci când oamenii se veselesc, îmi pare că de fapt, e prima jertfire a lui Iisus. El este aşezat în sărăcia lumii noastre, vânat de fiarele pământului care-l caută ucigând totul în jur, ascuns cu dragoste şi teamă, de o Fecioară şi-un om bun... Este o noapte cumplită, de un dramatism dus până la paroxism, o rupere de cer, o reaşezare a unei fărîme divine în trup de carne, pentru contaminarea omului pierdut de esenţa genezei sale. Venită din lumea fără de timp a lui Dumnezeu, iubirea, fiindcă de ea este vorba, îşi caută drum şi acum, după mai bine de două mii de ani, spre sufletele noastre. Dar pământul e negru... Şi n-o primeşte uşor, ridicând în calea ei milioane şi milioane de piedici. Totul a fost răsturnat, pentru ca mintea omului să nu pătrundă spre adevăr... Drama a fost înlocuită de comedie... Se rîde, se cântă, se danseză... Se fac daruri din cele mai scumpe, mesele gem sub greutatea tipsiilor pline... Se spune în cor că s-a născut Mântuitorul, apoi, cu gurile pline de cărnuri, clămpănind, oamenii desfac cutii pline de cadouri, veseli şi fericiţi, de parcă li s-ar cuveni... Primeşti, când meriţi, dar speculându-se iubirea dintre părinţi şi copii, dintre bărbat şi femeie, ea este întinsă de o mistrie nevăzută, pe orizontală. Noaptea magică este tocmai iubirea verticală, venită de sus, pentru a se întoarce tot acolo... Este o noapte liniştită, în care se cugetă profund, la cine am fost până la douăzeci şi cinci decembrie şi cine vrem să fim în continuare. Este noaptea în care cerurile se deschid, primind şi privind... Pe pământ se încurcă din nou borcanele şi în loc să dăruim cerului iubire, o strecurăm în cutiuţe de catifea, dând-o celor din jur. Noi, oamenii, fiinţe moi cu pretenţii de diamant, facem un zgomot uriaş, ciocnind paharele care ne întunecă şi mai mult, minţile...
Sunt confuz şi obosit, ca-n fiecare an, în ajunul Crăciunului... Somnul vine, o dată cu fulgii de nea, care-şi încep povestea... Zulnia cerne peste pământ, din poala unei rochii, petale albe... Domnul Sireteanu clatină din cap, arătându-mi cu cârja un maldăr de zăpadă... apoi, o carte levitează lin spre mine, strălucind... Matei râde...

Fragment din romanul Chirişul de la demisol

Eram lefter...

Am plecat spre casă, înfrigurat de o ninsoare viscolită, strângând din ochi şi simţind gustul rece şi apos al fulgilor de nea. Străzile erau aproape goale, abandonate parcă între labele unui animal nevăzut, care mârâia furios prin rafale de vânt. Simţeam umezeala intrată în pantofi, iar prin stofa subţire a pantalonilor, răceala fiecărui şuierat. Grăbeam paşii, încovoindu-mi spatele, ascunzându-mi capul între umeri, în zadar.
Eram lefter. Trebuia să-mi mai vând din cărţi şi asta mă necăjea teribil. Trăiam vremuri de coşmar pentru orice scriitor. Dacă nu scriai erai pe jumătate terminat, iar cealaltă jumătate, depindea de editurile care nu se înghesuiau să publice autori autohtoni. Era „moda” străinilor, a numelor cu rezonanţe cât mai afectate, cât mai bombastice. Noi, condeierii sau barzii cu „escu” la sfârşit de nume, tremuram prin mansarde, plimbam manuscrise la subraţ, din ce în ce mai triste; băteam la uşi închise, oftând. Ne vindeam cărţile din biblioteci pe sume umilitoare, rupându-ne cu dureri cumplite, bucăţi din viaţa noastră pentru a mai supravieţui puţin. Scrisul autohton devenise ca remaiatul ciorapilor de damă, inutil. Dar noi, din păcate, nu ştiam să facem altceva, decât să scriem... Mai scăpam pe ici pe colo, câte un articol, fiind retribuiţi ca nişte bieţi cerşetori.
Mintea mea lupta acum cu frigul şi cu înjositoare idei care mă scârbeau. Să vând cărţi, adunate cu înfrigurare întreaga viaţă... Comori de suflet, iubiri pătimaşe, obiecte dragi adulmecate cu lăcomie, coperţi mângâiate cu cele mai delicate mişcări, toate vândute pe câţiva arginţi blestemaţi... Dar mă minţeam dureros că nu le iau cu mine în mormânt, că rostul lor este acela de-a fi citite de cât mai mulţi, sperând că prin cultură, oamenii vor înţelege rostul şi valoarea scriitorului autohton... Ştiam că sunt un prost!
Marcu mă privi cercetător. În anticariat era cald şi mirosea a carte prăfuită. M-am strecurat printre rafturile pline, înghesuite cu lăcomia samsarului avar.
- Ce mi-ai adus? întrebă Marcu, scoţându-şi tacticos ochelarii.
- Nimic.
- Să nu-mi spui că ai venit să cumperi, că leşin, continuă zâmbind cu răutate.
- Nu.
- Atunci?
- Vreau să-mi dai nişte bani...
- Doar atât? Dar nu trebuia să te deranjezi, îţi trimiteam eu pe cineva să ţi-i aducă acasă. Se poate?
- Marcu, încetează cu ironiile. Sunt lefter!
- Asta este starea ta naturală în ultimi ani, prietene! Nimic nou!
- Am nevoie de bani.
- Ce dai?
- Cearceaful bunicii... Cărţi, ce altceva să-ţi dau?
- Cât vrei?
- Cinci sute.
- Vinzi toată biblioteca? spuse începând să râdă.
- Sigur. Iar ca bonus îţi dau şi jumătate din biblioteca Academiei, i-am răspuns iritat.
- Gata! Înţeleg că ţi-e foame rău...
- Şi frig!


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

M-am apucat iar de citit...

M-am apucat iar de citit. Platon. El mă atrage cel mai mult... Pentru mine, el este cumpăna dintre Socrate şi Aristotel, acolo unde l-a aşezat până şi istoria în marea ei înţelepciune. Lumea sensibilă e doar realizarea ideilor eterne, folosind materia nedeterminată... Da, aşa este... Accept ideea unei materii indistincte, a unei zone cu acces limitat, oferit numai celor care pot vedea şi pot simţi, fără a avea nevoie de ochi, sau de celălalte organe de simţ. Există peste tot, în jurul nostru, o lume nevăzută, prezentă, populată, care trăieşte alături de noi, cu noi, de multe ori, prin noi, o lume fără de margini pentru puţinătatea minţii noastre. Un inexistent prin însăşi existenţă, un ochi uriaş din care picură din când în când, câte o lacrimă care se lasă prinsă de mintea umană.
Sunt leşinat după teoria amintirii. Reminescenţa e seducătoare ca fiecare voal căzut de pe trupul unei femei râvnite. Auzi, noi nu cunoaştem, noi recunoaştem... Ce poate fi mai provocator? Ne este învelit sufletul într-un amestec de oase şi carne, pus la dospit, dându-i-se şansa de a creşte, ghidându-se după capacitatea de a recunoaşte în lumea sensibilă, reală, drumul spre materia indistinctă nederminată. Omul caută. Toată viaţa caută. Se ciocneşte necontenit de alţi oameni, alţi căutători, pipăie, loveşte, numind această scormoneală, destin. De fapt, suntem ca nişte bile pe o masă de biliard, care se rostogolesc, singure sau în grup, căutând necontenit ieşirea. Dar cine mânuieşte tacul? Platon spune că prima creaţie este Sufletul Spiritul unic al lumii, după care vine Demiurgul care modelează corpul lumii, respectând planul ideilor eterne şi neschimbătoare...
Deja mă doare capul. Mai bine îmi fac o salată de roşii. Şi o cafea. Îl pun frumos pe nea’ Platon sub fereastră, pe măsuţa plină de obiecte inutile şi mă cobor în lumea sensibilă, cu ibric, castron, sare, pâine şi roşii. Dau drumul la radio. Mozart... Herbert von Karajan... Minunat! La,la,la... Dirijez alături de celebrul austriac de origine aromână, folosind cuţitul drept baghetă, tăind legumele cu mişcări elegante, impuse de acordurile line ale muzicii.
O salată cu multă zeamă, o pâine proaspătă, o cafea fierbinte, cinci ţigarete, un regal. Arhangelo Corelli, Valsul no.7 de Chopin şi Lacrimosa lui Mozart... Ce poate fi mai plăcut? Ce femei, domnule? Ce Baltazar? Mă trec fiorii...
Şi singurătatea asta a mea are farmecul ei.

Fragment din romanul Filosof de ocazie, roman în lucru

Întorcându-mă la Platon

Iar eu, ca să-mi spăl mintea de păcat, m-am pedepsit întorcându-mă la Platon. L-am luat frumuşel în braţe, m-am aşezat confortabil lângă fereastră, în fotoliul meu preferat şi am încept să citesc, învârtindu-l în mintea mea, ca pe o gânganie necunoscută. E greu să înţelegi, atunci când eşti „filosof“ de ocazie... Dar nu mă dau bătut...
Am ajuns la arhicunoscutul „mit al peşterii“... Ăsta-mi place, pentru că-l pot vizualiza cu ochii minţii. E simplu. Se nasc câţiva oameni într-o grotă. Să spunem, cinci, şase... Cresc, în semiobscuritate... Se maturizează, cunoscând „lumea“ doar ca pe o umbră pe pereţii reci. Dar au şi un foc în spate! Obligatoriu! Pentru ei, viaţa, existenţa, adevărul sunt nişte forme proiectate pe piatră. Nimic mai mult şi nimic mai real. Însă unul dintre aceşti oameni, iese din peşteră şi vede! Se întoarce, aproape orbit de lumină şi de mirare. Le povesteşte celorlalţi, că undeva există o altă lume, că toate formele pe care ei le cunoşteau, nu erau altceva, decât umbrele acelor lucruri. Cei din peşteră îl fac nebun, desigur, însă el nu mai poate trăi fără o fugă, două în acea lume.
Cam aşa e şi cu sensibilul faţă de inteligibil. Totuşi, filosofii ăştia nu şi-au ales prea bine termenii, pentru că fără să vreau, mintea-mi tot fuge spre utilizarea obişnuită a cuvântului sensibilitate, şi spre cuvântul inteligibilul, care nu e altceva în vorbirea curentă, decât „uşor de înţeles“, „accesibil“... Şi numai aşa nu e, domnule! Este definită ca „sensibilă“, lumea brută, ghidată de simţuri, cu grăsani care râgâie după trei mici şi o bere, iar „inteligibilă“, tocmai acest forceps al minţii, care trage o idee din capul meu, provocându-mi incertitudini dureroase. Şi nici nu vreau să întreb pe nimeni, pentru că n-am încredere. De ce ar înţelege altul pentru mine? Hai, înapoi în peşteră... Oare or fi stalactite şi stalagmite? Dacă da, oamenii lui Platon, din peşteră, ce-or fi gândit că sunt? Aşa, deci, iată diferenţa dintre realul nostru şi cel al grupului ghemuit în peşteră...
Tot aşa o fi şi cu „lumea de umbre“ în care trăim noi? Adică, luăm drept real, ceea ce este o copie a „lumii de lumină“? Dacă da, am încurcat-o! Totul se reflectă, deci, totul există! Unde? Acolo sus, spre raza puterii noastre de înţelegere... Chiar aşa, de ce ne trimitem oare, automat gândurile spre cer, atunci când vrem să raportăm ceva la bine? Aşa o-m fi fost învăţaţi... Peretele peşterii noastre o fi acela... Cerul... Asta înseamnă că focul este în direcţia opusă, adică jos, în adâncuri, acolo unde pentru noi se găseşte iadul... Gata, gata, că mă doare capul! Încep să o iau razna. Omul? Fiinţă cu faţa la perete! Chiar la colţ!


Fragment din Filosof de ocazie, roman în lucru

Căutări

Sala de lectură era mângâiată de sunetul plăcut al foilor întoarse la intervale neregulate. Mirosea a carte şi a cetină, de la rafturile pline, privite de bradul înalt care se împodobise pentru aşteptarea Pruncului Sfînt. Chiar dacă lectorii călătoreau cu mintea prin lumi nevăzute, sufletele lor erau aici, prinse de vraja apropiatului Crăciun. Eu colindam deja, undeva pe malurile Trotuşului, acum înfofolite în zăpadă, căutând urme pierdute în istorie. Răsfoiam cărţi, notându-mi grăbit orice credeam că mă poate apropia de Zulnia. Făceam paşi de hârtie, foşnitori şi îngălbeniţi, nesiguri în labirintul întortochiat al trecutului. Aşa am ajuns la Târgu Ocna, ameţit între vifor şi soare, între drame şi fericiri trecătoare, intrând neinvitat în casa şi viaţa lui Radu Strurdza, nefericitul tată al Zulniei şi al Fatmei. I se spunea Rudolf sau Rodolphe, după cum se vorbea în saloane, nemţeşte ori franţuzeşte... L-am întâlnit plimbându-se singur, călare sau umblând pe jos, spre Măgura, prin pădurile dese şi tainice ale Cireşoaiei. L-am regăsit în iatacurile luminoase ale reşedinţei unchiului său, Costache Negri, vorbind egal de o politică care nu părea să-l intereseze cu adevărat. L-am privit citind în biroul său, Les discours philosophiques de Bergerac, de Maine de Biran, dar toate imaginile îmi aduceau tristeţea şi neîmplinirea unui om. Un om singur, dureros de singur, căutând acolo unde ştia foarte bine, că nu va mai găsi nimic, niciodată.
Notam cu înfrigurare totul. Date, locuri, nume. Aveam nevoie de viaţa Zulniei. De drumurile pe care condurii ei păşiseră, de şevaletul pe care pictase, de pianul pe ale cărui clape îşi înălţase visele, de perna în care îşi înăbuşise suspinele... Îmi trebuiau ploile privite de ea, discuţiile de la dejun, cărţile poştale trimise. Amprenta unei vieţi, conturul unei existenţe, care nu lăsase în urma ei nimic. Mă întrebam uimit care o fi fost rostul acestei femei pe lume. A venit, a privit, a plecat... De ce? Oare ce a înţeles, ce a căutat, ce a luat şi ce a abandonat aici? Descopeream parfumul unei lumi dintr-o epocă apusă, plină de idealuri înşelătoare, prăbuşiri spectaculoase, destrămări dureroase şi disperări mascate cu decenţă. Zulnia fusese martora tăcută a morţii pe pământ. Sub ochii ei negri muriseră balurile, seratele, trăsurile cu clopoţei, umbrelele dantelate rotite cu emoţie în timpul plimbărilor lungi, bucuria sărbătorilor, speranţele oamenilor. Oare ce simţise această femeie, născută într-o familie princiară, crescută cu delicata dragoste a celor pentru care soarele răsărea pentru a lumina?... Modelată cu transparenţa aripilor de fluture, neatinsă, Zulnia venise pe Pământ pentru a iubi şi pentru a fi iubită.
Iar eu acum, o căutam în nevăzut, adunându-i cioburile de viaţă, pentru a o reface şi a o vinde unui om flămând de iubire. Viaţa de cristal a Zulniei trebuia turnată în forme noi, adusă în salonul elegant, cu sfeşnice aprinse, unde Matei o aştepta...


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Orânduirea Soarelui

Sfîntul Neculai orînduieşte soarele

O legendă din Ardeal spune că Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pămîntul, dar el, îngrozit de răutăţile care le vede şi sătul de acelaşi drum veşnic, întruna vrea să fugă şi să scape de vederea pămîntului. Aşa cum umblă el de-a curmezişul peste pămînt, de la răsărit spre asfinţit, tot îşi schimbă drumul şi fuge cu răsărirea, cînd spre miază-zi, cînd spre miază-noapte, doar-doar va ajunge să facă sfîrşit pămîntului şi el să se odihnească pe cer ca să nu mai aibă de înconjurat pămîntul. Iar sfîrşitul pămîntului va fi atunci cînd soarele va ajunge să răsară de la sfinţit şi să sfinţească la răsărit. Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta şi de aceea a pus străjer la miază-noapte pe Sîn-Nicoară şi la miază-zi pe Sîn-Toader, ca să ţie calea soarelui. Şi soarele tot fuge de la miază-zi la miază-noapte, şi tot speră că o dată va scăpa.

Altă poveste din bătrîni

O poveste din bătrîni mai spune că Sfîntul Nicolae a fost iscoadă la diavol. Cică, la început de tot, Dumnezeu a făcut o înţelegere cu Necuratul ca cei vii să fie ai lui Dumnezeu, iar cei morţi ai lui Necuratu’. Văzînd însă Dumnezeu că asta e un lucru rău, a trimis pe Sfîntul Nicolae să întrebe cine poate să ia legămîntul acela de la Necuratul. Şi a stat Sfîntul Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pînă a reuşit să vorbească unui drac întrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a răspuns: „Numai acel ce se va naşte din Duh Sfînt va putea să-l ia“. Dumnezeu a trimis atunci duhul său şi aşa s-a născut Hristos. Cînd a împlinit Hristos treizeci de ani a mers şi a luat legămîntul cel rău, iar de atunci au rămas oamenii să fie judecaţi după păcatele lor.

De ziua lui Nicolae se fac vrăji

Potrivit lucrării lui Ion Ghinoiu „Comoara satelor. Calendar popular“, în tradiţiile româneşti Nicolae are şi unele atribuţii străine unui sfînt: apare pe un cal alb, aluzie la zăpada care cade în luna decembrie; păzeşte soarele, care încearcă să se refugieze pe lîngă el spre tărîmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură; este iscoadă a diavolului; stăpîneşte apele, fiind patron al corăbierilor pe care îi scapă de la înec; apără soldaţii în război, motiv pentru care aceştia îl invocă în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace care vor să se mărite. De ziua lui Nicolae se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice, se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă, pentru ca acestea să înflorească pînă la Anul Nou.

Cadou de Crăciun

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pentru ceasurile de tihnă, vă ofer în dar gândurile mele.
Pe adresa poesis_telos@yahoo.com scrieţi locul (adresa) unde pot fi expediate, cu menţiunea Cadou de Crăciun.
Vă doresc sărbători fericite şi pace în suflet!

P.S Am primit un mesaj cu mercantila întrebare - cât costă - ? Nimic, domnule! Este un cadou din partea mea! Cu siguranţă, răsplata îmi va fi uriaşă, dacă o singură frază din aceste cărţi va ajunge la sufletele Dumneavoastră... De Crăciun se fac cele mai sincere daruri!

Bătrânul tace...

Decembrie.
Schimbul dintre frig şi foarte frig, s-a produs. Totul pare înţepenit sub o pojghiţă fină de gheaţă. Merg prin parc singur, parcă singur pe pământ. Paşi...
Aş vrea să fim doi, eu şi ea, numai eu cu ea, călcând în tăcere peste frigul iernii, ţinându-ne de mână, spărgând sub paşii noştri, răceala universului. Bărbat şi femeie, statui înţepenite în istoria lumii, plăsmuiţi pentru a stăpâni întreaga Creaţie, martori ai zilei, martori ai nopţii... bărbat şi femeie. Ceaţa mă învăluie, transformându-mă parcă în fiinţă fără trup, risipindu-mă în uşoare perdele de fum. Lacul, învăluit de misterul cenuşiului, tace. Paşii mei cadenţaţi se unesc cu ritmul gândurilor, ţipete răzleţe de pescăruşi îndrăznesc să deranjeze adâncul somn al iernii.
O bancă. Un om. Ceaţa acoperă şi descoperă acest tablou, pe care mă întreb dacă nu cumva mi-l imaginez, dorindu-mi poate să nu fiu atât de singur. Ba nu. E real. Mă apropii şi fără să întreb nimic, mă aşez. Un bătrân priveşte lacul, adâncindu-se în liniştea lui. O clipă regret că m-am oprit, obligând prin prezenţă să-i tulbur acest moment. Bătrânul tace, dus departe, chemat parcă dintr-o altă lume cu care vorbeşte în gând. Profilul drept, cioplit parcă pentru nemişcare, barba argintie, căciulă neagră de astrahan, haine ponosite, un fular gros rotit peste guler, mâini îngrijite, ochi albaştri.
– Eşti singur.


Fragment din romanul Ademenirea