Iscodind...

Am adulmecat istoria, respirând cu lăcomie pe străzile Romei, m-am adăpostit la umbra copacilor parizieni, admirând rafinamentul, mi-am privit chipul în apele neodihnite ale Veneţiei, am călătorit prin Viena în caleşti, m-am ferit de rigorile germane, admirându-le… Am zăbovit în sălile muzeelor, m-am simţit umilit de ogivele catedralelor, am lenevit în faţa statuilor…am văzut ! Ochii şi mintea mi-au fost răsfăţate de sinagogi, temple, catedrale şi moschei… Pietre mutate de oameni, aşezate cu ştiinţa vremurilor, pentru vieţuiri efemere. Am călcat pe misteriosul nord al Africii: Leptis Magna, Sirta, Cartagina, Bulla Regia, Dugga, Volubilis… toate pârjolite de vitregia timpului, rămase astăzi, vise de nisip. Peste tot am iscodit cu ochii şi cugetul flămând. Am căutat ceva numai pentru mine, un fel de întâlnire peste gânduri, o îmbrăţişare promisă în taină, un amor fără trup, care să mă unească cu locul, modificându-mă. Acum, când vorbesc, ştiu. Am întâlnit. Şi nu o dată. De două ori. Deşertul şi oceanul.
– De ce le aşezi în această ordine?
– Interesant. Nu le-am întâlnit în această ordine, dar aşa mi-au rămas aşezate în adânc. Întâlnirea cu deşertul am aşteptat-o. M-am pregătit pentru ea, studiindu-mi pas cu pas, nerăbdarea. Voiam să ajung, voiam să fiu, ştiam că mă aşteaptă mut pentru alţii, chemător pentru mine. Când l-am văzut am rămas fără gânduri. Eram eu, era el şi atât. M-a primit în nemărginirea lui, lăsându-mă să-mi anulez forma, purtându-mă printre dune înşelătoare, care se unduiau ademenitor. Deşertul mi-a dăruit frumuseţea spartă în milioane şi milioane de fărâme, învinsă prin divizarea ei, resemnată în înţelepciunea tăcerii. Cer şi nisip, nimic în plus; doar o existenţă grandioasă prin simplitate şi prin inaccesibilitate. Lumi de privit, lumi de netrăit, lumi complete. Deşertul mi-a devorat calm trupul, lăsându-mă pentru o vreme fără mine. Am fost nisip, întors apoi, într-o clepsidră de carne. De acolo, am plecat împăcat cu neputinţa din mine, conştient fără a fi umilit, de puţinul din om.
– I-ai simţit uscăciunea?
– Nu. Ea nici nu mai conta. Nu-şi avea rostul, fiindcă părea a fi cu mult depăşită. Apoi… oceanul… Furios, uriaş, neliniştit ca însăşi viaţa noastră. În faţa lui, m-am simţit ameninţat, neputincios şi mic, închis în carapacea fiinţei mele, poate ascuns printre organele interne, căutând-mi inima, ca pe un colac de salvare. La început, mărturisesc că mi-a fost teamă. Trăiam poate un sentiment de sclav în faţa unui stăpân temut. Când i-am recunoscut în mine măreţia, cortina fricii a început să urce şi am văzut poate, începutul acestei lumi. Mişcare, necontenita mişcare a vieţii, susţinută de vuietul venit de pretutindeni, umedă, alunecoasă, instabilă, dar cutremurător de puternică prin cantitatea ei. Oceanul pare a şti secretul vieţii, pe care-l apără cu nepotolită furie, neîmputernicit încă să-l lase pradă oamenilor. Deşertul, resemnat, a vrut să-l uite, considerându-l poate neînsemnat, în raport cu liniştea veşniciei.


Fragment din romanul Ademenirea

Întoarcerea răului...

Îmi puteam găsi cuvintele destul de greu, surprinzându-mi – în timp ce vorbeam –, stupiditatea celor pe care încercam să i le redau. Totul era lipsit de logică, aberant, frizam nebunia, jenându-mă peste măsură. Totuşi continuam, mânat de dorinţa înţelegerii, obosit de propriile mele interpretări, înşelat de aparenţe. Bătrânul asculta fără a mă privi. Ochii îi erau plecaţi undeva departe, evadaţi prin fereastra pe care ieşise cândva din lumea cărţilor. Povestea mea se încheie. Clipele de tăcere se transformau în poveri.
– De mai multe ori te-ai ascuns în spatele cuvintelor „lipsit de logică”, fiindu-ţi teamă că voi socoti mintea ta bolnavă. Orice scapă logicii este nebunie. Mare eroare! Este justificată teama care-ţi dă târcoale, întâmplându-ţi-se prea multe într-un interval relativ scurt. Poate va fi foarte greu să accepţi anumite lucruri, nepregătit fiind cum se cuvine, dar ai devenit o piesă de şah într-un joc obligatoriu. Toţi suntem implicaţi în acest spectacol cuprins între cele şaizeci şi patru de careuri. Dar nu toţi suntem regi, nebuni, ture, majoritatea fiind pioni. Regulile sunt puţin schimbate. În acest joc, în aceste timpuri, regina are un rol extrem de important, ameninţată cu pierderea partidei, un asemănător şah mat la regină. Joci şah?
– Da.
– Atunci poate vei înţelege mai uşor. Acest joc este simţit de mulţi senzori umani. Unii spun că s-a accelerat timpul, alţii că trăiesc de parcă n-ar fi ei, unii se simt dislocaţi din propriile lor habitudini, fără a pricepe nimic. Oamenii se sperie, dar se şi obişnuiesc. Aminteşte-ţi te rog, de industria publicitară a lui Dracula. Tărâmul misterios în care ies aburi otrăvitori din pământ, vampiri înspăimântători, cruzimi fără limită, patronate de un personaj malefic, Dracula. Nimeni nu-i poate ţine piept. O singură slăbiciune se lasă întrezărită, pasiunea lui nebună pentru frumoasa Mina. Atât. Este singura fiinţă, pentru care acest monstros personaj stă legat de lumea noastră manifestată. Ea e regina din jocul de şah. Pentru ea se dă o luptă inegală, fiindcă acest personaj greşit numit Dracula, are puteri uriaşe în raport cu bieţii pământeni. Interesant este totuşi că nu a reuşit până acum să învingă. Dacă bine îţi aminteşti, el apare la anumite intervale de timp, încearcă, nu reuşeşte, dispare perioade lungi, pentru a reveni în căutarea aceleiaşi fiinţe, ce ia chipuri şi nume diferite. Te obosesc?
– Nu.
– Spui că Amedeo e nebun. Din păcate nu e, în cazul acesta, fiind preferabil să-i doreşti unui om aşa ceva. Amedeo este un biet servitor, o maşinărie umană care parcă şi-a pierdut la un pocher banal, sufletul. Dar o maşinărie extrem de periculoasă, fiindcă este întoarsă cu cheia, de o mână diabolică ce caută portretul Minei. Amedeo este nebănuit de puternic, atâta timp cât arcul maşinăriei este întors.

Fragment din romanul Ademenirea

Hai să ne dispreţuim!

Din ce în ce mai des văd în jurul meu nări uşor dilatate, capete lăsate pe spate, priviri cu tente de superioritate, oameni cu bunici semizei. S-a îngroşat pătura celor care au sau care sunt mai mult ca noi... Unde întorci capul, dai de personaje cu preaplinul la vedere...
M-am întrebat de ce, însă negăsind un răspuns satisfăcător m-am decis să analizez cu atenţie problema.
Domnul X, un om cumsecade, gentil, politicos, într-o zi şi-a cumpărat o maşină scumpă. După ce ne-a zâmbit fericit câteva zile, chipul i-a devenit serios, apoi încruntat, iar acum... Parcă toţi cei care trec pe lângă el poartă în buzunare mortăciuni cu miros greu.
Doamna Y, o tânără veselă şi plină de viaţă, a apărut la o televiziune într-o emisiune în care se prezenta importanţa creşterii viermilor de mătase. Apoi, la o altă televiziune, ne-a luminat într-o problemă foarte serioasă şi dezlegând o mare enigmă, ne-a liniştit. Ea, drăguţa doamnă Y, ne-a spus la ce temperatură strănută râma... Ne-am bucurat toţi pentru succesul acestei tinere, dar bucuria ne-am consumat-o singuri, fiindcă, după această reuşită nu ne-a mai răspuns nici măcar la salut. Pentru proaspăta vedetă, noi ne transformasem în bietele râme pe care le putea călca cu tocurile ei din ce în ce mai înalte...
Domnul X şi doamna Y s-au căsătorit, iar noi, cei rămaşi cu zâmbet sincer pe chip, ne-am bucurat. La scurt timp, protagoniştii noştri au devenit părinţii unui copil rotofei, care a crescut într-un an, cât alţii în şapte... Micuţul mare XY, ne scuipă, ne înjură, ne umileşte, fiindcă noi nu avem nici maşini scumpe şi nici nu apărem la televizor...
M-am tot gândit... Cu ce greşim, domnule? Oare singura variantă rămasă este aceasta?
Să ne dispreţuim reciproc? Şi ce se va întâmpla cu cei pentru care acestea nu sunt valorile reale ale unei vieţi? Va fi vai de capul lor...
Se spune că aceste atitudini sunt grave carenţe de educaţie... Dar micuţul mare XY ne răspunde: Ei, şi?
Iar eu îmi făceam probleme...
În concluzie, hai să ne dispreţuim!

Femeia la cinzeci de ani? O adolescentă!

Mulţi vor surâde... E bine, pentru că zâmbetul nu este altceva, decât mesagerul unei bune dispoziţii.
Da! Femeia la cinzeci de ani este o adolescentă, să-i spunem, de grad doi. Şi asta, pentru simplul motiv, că nu mai este tânără, dar nici bătrână, aşa cum adolescenţa primă, plasează individul între copilărie şi maturitate.
Diferenţa însă este interesantă. Adolescenţa primă este încărcată de dorinţa de a arde etapele şi de a deveni cât mai repede matură. Cea de grad doi este mult mai complicată. Nici o femeie nu-şi doreşte să fie cât mai repede bătrână. Dar, aşa cum natura nu poate fi păcălită, nici o femeie inteligentă nu se va da înapoi din faţa unei realităţi.
Paradoxul stă ascuns în interiorul unei astfel de femei. Cifra nu se regăseşte în gândire şi în suflet, în timp ce ridurile şi anumite modificări ale corpului, da. Seriozitatea nu-i permite să facă paşi înapoi, spre tinereţe, fiindcă pragul ridicolului poate fi foarte uşor trecut, dar nici înainte, mimând o categorie căruia încă nu-i aparţine cu adevărat.
Elementul comun celor două perioade, numite de noi adolescenţe, este neliniştea.
O femeie de cinzeci de ani, trece printr-o serie de angoase, atât pe plan personal, cât şi pe plan social. Ea se află într-o zonă gri, zonă în care trebuie să-şi redefinească întreaga existenţă. În cele mai multe cazuri, problemele în mijlocul cărora şi-a modelat personalitatea, dispar. Copiii au crescut, relaţia cu partenerul de viaţă este bine sedimentată într-o formă sau alta, soacrele sunt mai rare sau mai obosite, prietenii testaţi etc.
Apar sincopele în timpul ei. Întrebările pe care şi le ascunde. Frământările. Bilanţul. Teama...
Cea mai mare greşeală! Şi asta, poate pentru că nimeni nu are timp să-i spună, că a sosit o nouă şansă! A doua adolescenţă! Momentul, de cele mai multe ori ratat în viaţa lor, de a-şi îndeplini visele, rămase undeva în adâncul cutiuţelor din dulapuri.
Acel timp fără acoperire, care apare din ce în ce mai des, poate fi cel mai frumos cadou al vieţii. Cu sufletul împăcat, că datoriile şi le-a îndeplinit cu bine, femeia de cinzeci de ani, se poate întoarce la ea.
Reţeta? În fiecare dimineaţă, un zâmbet în oglindă! În fiecare zi, o mică plăcere! O plimbare, o carte, o hoinăreală prin magazine, o întâlnire în oraş cu o prietenă, o piesă de teatru, o vizită la un muzeu. Orice bucurie amânată în „tinereţe”! Ideal ar fi şi un program social, cu implicare civică, activitate foarte des întâlnită în străinătate.
Dar toate, fără excepţie, au nevoie de ceva uitat, aproape inexistent în viaţa de zi cu zi a unei femei adevărate. Puţin, foarte puţin, egoism...

Toamna viselor

Am crezut, în naivitatea mea, că niciodată nu va exista o toamnă a viselor. Pe ele le consideram eterne, fără vârstă, fără anotimp, ziduri de spirit, aripi de minţi. Prin vise ne eliberăm sufletul, trimiţându-l hai hui prin lume. Prin ele privim în viitor, ele sunt odgoanele cu ajutorul cărora ancorăm pe ţărmurile iluziilor.
Fără vise, fără aspiraţii, sufletul omului îşi pierde prospeţimea, deshidradându-se lent, devenind aspru, apoi uscat, schiminosit, urât şi rău...
Toamna viselor se suprapune hoţeşte peste toamna firească a acestui an. Ea încearcă să ne păcălească, ascunzându-se printre frunzele îmbujorate care cad pe pământ. Se înfăşoară în răcoarea dimineţilor, se încolăceşte în crepusculul grăbit al serii ori strigă laolaltă cu păsările care pleacă spre ţările calde.
Toamna viselor vine din exteriorul nostru, adusă de oameni cu vise puţine şi slute. Oameni mici, neputincioşi, chinuiţi de complexe, bântuiţi de vendete... Oameni ai haosului, ai zgomotului, al dezordinii, tuburi goale prin care şuieră doar frica de a nu li se vedea infirmitatea. Ei cheamă Iarna viselor, pentru a îngheţa totul... Apoi, pot sfărâma cu uşurinţă orice vis îngheţat, rămas suspendat undeva între cer şi pământ, ca o lance.
Ce blestem se joacă cu vieţile noastre, zăpăcind minţile celor care îi susţin pe aceşti distrugători de vise? De ce oare trebuie să ne alungăm iar speranţele, pentru a ne consuma cu grija zilei de mâine, cu bucata de pâine, cu factura neachitată ori cu o taxă sau un impozit nou?
Trăind pe orizontală, nu ne vom putea ridica niciodată...