Şi-n aburul ceţii...

Citeam enorm. Ajunsesem chiar la performanţe, la obsesii. Pentru o carte eram în stare să sufăr de foame, de frig, de singurătate, de orice. Reuşeam cu încăpăţânare să-mi achiziţionez titlurile dorite, de multe ori, umilindu-mă, dar sperând în sinea mea, că voi plăti toate aceste poliţe grele prin descoperirile pe care urma să le fac, după înţelegerea cărţii. Ani din viaţă. Ani lungi, care nu se vor mai întoarce niciodată, erori. Desigur, am învăţat enorm, jucându-mă cu „elementele” cunoaşterii teoretice. Dar schimbările nu se produceau, eram doar un simplu om, care ştia să vorbească aproape despre orice. Răsplata ? Impresionam. Un specialist în genelatitate... Dar atât. Dacă la început numai asta-mi doream, cu timpul, am înţeles gratuitatea acestei recompense şi mi-am dorit mai mult. A început adevărata competiţie. Voiam să ştiu pentru mine. Aici, am fost învins.
Tăcu, sorbind liniştit din ceaiul fierbinte. Privea pe fereastră nostalgic.
– Uite, era într-o seară de decembrie. Mă plimbasem prin parc singur, ducând în minte, un furnicar de întrebări. Era o pâclă vâscoasă, tainică, care-mi dădea fiori. Mă întrebam la ce bun atâta cunoaştere, dacă mă tem până şi de aleile ascunse în aburul ceţii. Nu mă jenez să-ţi spun, că mi-a fost atâta teamă, încât am fugit, pur şi simplu, din parc. Atunci, am avut totuşi puterea să-mi folosesc umorul, imaginându-mi cum arăt, alergând de frică pe aleile pustii, dar cu o imensă bibliotecă în cap, incapabilă să-mi dea ajutor. Mă vedeam cu un cap uriaş, învelit grijuliu în căciulă, ocrotit de frig. M-a iritat gândul că eu aveam din exterior, grijă de biblioteca mea mobilă, iar ea, se zguduia speriată, alături de mine, fără a mă linişti măcar. Când am ajuns aici, acasă, epuizat, m-am aşezat pe acest fotoliu în faţa ferestrei, precum bunica ta în noaptea de ajun – îmi făcu vesel cu ochiul – şi ca printr-o minune a început să ningă cu fulgi mari, uriaşi, ce-mi păreau lacrimile îngheţate ale lui Dumnezeu. Aveam impresia că plânge pentru eroarea mea, a noastră, a tuturor. Atunci am înţeles că pentru mine, drumul cunoaşterii prin labirintul cărţilor, se încheiase. M-am speriat, fiindcă altfel, nici nu prea mai ştiam să gândesc, obişnuindu-mă în ani, să raportez totul la ceea ce citisem, aducându-mi în ajutor, autori şi titluri. Ştiam să caut şi să exist numai prin cărţi. Atunci, pentru prima oară, am privit cu adevărat, fulgii de nea. Aveam mintea goală, sau mai bine zis, golită de disperare.


Fragment din romanul Ademenirea

Teurgie...

Tăceam crispat, temându-mă chiar să gândesc în prezenţa acestui om, care-mi putea pătrunde în hăţişul ideilor. Afară, se porni parcă o defilare a fulgilor de nea, disciplinată, aliniată, minuţios organizată. Părea o cortină alb-argintie, unduită nefiresc de uşor, pregătită să se ridice pentru începerea celui mai grandios spectacol al lumii. O pendulă începu să bată. Unu, doi… Bătrânul se apropie de mine, privindu-mă cu ochi pătrunzători. Şapte, opt… cu mâini nefiresc de albe, alunga întunericul din jurul chipului meu, şoptind cuvinte fără sens, din care desluşeam destul de vag, inimă, lumină, spirit, zece, unsprezece…douăsprezece…şi…
O lumină lină, venită de pretutindeni, îmi invadă tot trupul. Se strecura prin porii pielii mele, îndepărtându-mi greutatea fizică, făcându-mă uşor, pur, plutitor. În jurul meu doar raze, focalizate undeva, într-un departe fără limite, într-un punct ce părea apexul unei lumi a luminii. Mă simţeam invadat de o bunătate fără margini, ce tindea să iasă din mine, modificându-mi blând formele. Eram modelat din interior de o forţă uimitoare, care opera într-o armonie desăvârşită. Şi era linişte. O linişte fără asemănare, fiindcă o simţeam în adâncul meu şi pretutindeni. Mă lăsam pradă celei mai inefabile trăiri, incomparabilă cu tot ce putea fi descris în cuvinte. Respiram lumină fără timp, căldură fără spaţiu. Nu exista trecut, nu existam eu, ci pur şi simplu fiinţam laolaltă cu întreg universul. Mă simţeam unit cu tot ce mă înconjură, parte din întreg, recunoscut fiind şi recunoscând totul. Trăiam iubirea. Iubeam trăirea. Împlineam în mine, acceptând cu înţelepciune şi blândeţe, finitul şi infinitul…
O flacără mică îmi tulbură extazul. Era semnul întoarcerii la ceea ce aproape nu voiam să mai revin, la viaţa de dinaintea miezului de noapte. O lumânare, o umbră, culori calde, cărţi, uriaşi fulgi de zăpadă. Bătrânul stătea în jilţ, privindu-mă. Cei doi câini apăruseră la picioarele lui, statui credincioase, impunătoare. Nu aveam curaj să vorbesc, de teama de a nu îndepărta ceea ce trăisem.
– Gata.


Fragment din romanul Ademenirea

Eva

Mă privea printre lacrimi, căutând în vorbele mele, salvarea. Niciodată nu am bănuit că-n această femeie poate fi atâta frământare, atâta teamă, un astfel de chin. Ce exces de luciditate! Nu înţelegeam pentru ce se supune unei torturi atât de profunde, de unde îi pot veni astfel de gânduri, unei femei care avea puterea să te ridice, de câte ori te prăbuşeai. Eva avea darul de a te linişti, de a te face să vezi lumea frumoasă, de a construi din apă şi vânt, imperii ale fericirii. Am înţeles totuşi, că Eva te ridica, coborându-se pe sine, încărcându-se cu balastul ce o cufunda în nisipuri mişcătoare. Acum, pentru prima oară, Eva striga după ajutor. Avea nevoie de ea – neomenesc de puternică – tocmai pentru a ne susţine şi a ne salva pe noi. Eva se temea de suferinţa pe care o cunoştea foarte bine, preluată pe umerii ei firavi, de la mine, de la tot ce o înconjura, de la durerea lumii. Şi totuşi, Eva simţea. Poate rămăsese ultima fiinţă nedivizată, fiindcă noi, ceilalţi eram făcuţi ţăndări, sparţi în milioane de cioburi de oglindă, ce se mai ţineau împreună doar prin limitele trupurilor noastre. Eram nişte saci plini cu cioburi de oglindă, care-şi recunoşteau cu disperare vechea formă, doar din fulgerătoare întâlniri cu raze de lumină. Nu Eva căuta Omul, ci noi toţi o căutam pe ea, ostenind-o peste măsură.
Am strâns-o în braţe, protejând-o doar de frigul nopţii, fiindcă numai de atât eram în stare, ducând-o acasă, într-un acasă, de unde nu mai voiam să plece niciodată. A adormit, ca un copil pedepsit pe nedrept, suspinând pentru păcatul lumii.


Fragment din romanul Ademenirea

Singur printre gânduri

Gânduri. Simt nevoia să pun ceva în locul acestor frământări – vane picături de frumos, scame de speranţă. Mă zbat între graniţele trecutului şi cele ale viitorului, simt răceala unui lanţ care mă ancorează într-un prezent strâmt, iluzoriu, tăvălit în inexistenţa lui. Sunt şi nu sunt, exist şi nu exist, privesc şi nu văd, strig şi nu aud, mă clatin şi refuz să cad. Ceva indefinit mă îndeamnă să alerg. Dar nu să fug ! Să alerg, desprinzându-mă de toate spaimele, eliberându-mă de rele, dar nu să fug de viaţa ce-şi continuă spectacolul vremurilor.
Singurătatea, o ultimă regală a putinţei ! O ultimă gară, care mai permite oprirea spre iad. Să mai ai puterea de a fi singur, să ai curajul de a te suporta, a şti să trăieşti printre oameni, rezervându-ţi dreptul suprem la divina linişte a singurătăţii.
Singurătatea înseamnă poate, întâlnirea cu tine, o oglindă nemiloasă întoarsă spre sufletul tău, developare dureroasă, ce descoperă fisurile prin care se scurge veninul, oferind banca acuzaţilor în durul proces de conştiinţă. Când ai curajul de a fi singur, în ţara nimănui, acolo unde minciuna nu-şi află domiciliul, realizezi că nu ai unde fugi prin haţişul cuvintelor şi …. vezi! Te scufunzi în adâncurile fiinţei tale, te sufoci în duhoarea pucioasei pe care nici nu bănuiai că o emani, te tângui şi gemi, te zbaţi căutând cu disperare, o boare, un sprijin, un semn. Şi atunci, când speranţele par pierdute, vine clipa clipelor, intervalul fără nume, bucată de spaţiu fără timp, care opreşte procesul în loc, schimbând sensul tuturor facerilor, dând o unică şansă pentru a îndrepta trecutul. Trecutul din adâncul tău, căci trecutul lumii nu poate fi schimbat, fiindcă nu poţi avea puterea de a-i aduce, în aceeaşi boxă a acuzaţilor, pe toţi ce ţi-l conţin. Eşti tu, scurs prin clepsidra destinului. Vezi şanse şi ratări, paralele nebănuite, pe care le credeai intersecţii, greşeli generatoare de dezastre, toate înlănţuite într-o ţesătură misterioasă. Eşti ridicat în clipa clipelor, deasupra văzutelor, în tărâmul nevăzutelor, îţi este dată şansa de a-ţi înţelege, micul rol, în marele proiect. Ai dreptul la un ultim botez, curăţător de păcate, ai dreptul de a reveni printre oameni, albit înlăuntrul tău, purtător al unei platoşe de argint.
Sunetul nisipului din clepsidră, în unduitoarea lui scurgere, te întreabă: vezi, Omule?
Imagini timide apar, surprinzătoare prin inocenţa lor, desluşeşti cu uimire, tandreţea începutului. Eşti Tu – curat şi bun, martor însetat la spectacolul vieţii – percepi simfonia culorilor, mlădierea naturii, miracolul mişcării, surâsul. Descoperi lumea, aşa cum ţi-a fost dată. Graniţele vieţii, corespund pentru tine, cu limitele paşilor tăi; modelul general uman se confundă cu cei ce-ţi apar în proximitate. Inveţi fără a şti că o faci, imiţi, încercând să exişti printre oameni. Puţini sunt cei ce se apleacă peste necunoaşterea ta, mai puţini sunt aceia care ştiu să-ţi explice. Paşii nesiguri dispar, pătrunzi mecanic, într-o lume dinainte conturată. Pentru tine, este normalitatea, este viaţa pe care o traieşti, fără a pune prea multe întrebări. Şabloane şi măşti. Gânduri....


Fragment din romanul Ademenirea

Soarele de noapte

Au trecut zile, au trecut nopţi fără ca ceva să se întâmple. Nu vedeam pe nimeni, nu vorbeam aproape cu nimeni, mergeam pe străzi pustiită, zăboveam prin parcuri cu mintea golită, aşteptând. Serile mi le petreceam pe terasă, privind înstelarea cerului, întrebându-mă cu teamă şi cu timiditate, care dintre Luceferi este al meu. Luceafărul-de-Seară sau Luceafărul-de-Noapte, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-cel-Mare-de-Miezul-Nopţii sau Luceafărul-cel-Frumos din constelaţia Lirei, steaua Aldebaran din constelaţia Taurului, numită Luceafărul-Porcar sau poate Hyperion, Luceafărul-cel-Mare-de-Noapte, pe care în sinea mea mi-l şi doream. Despre Hyperion se spuneau multe. Ba că este unul dintre cei şase titani, fii ai lui Uranus şi ai Gaiei, ba fiul lui Helios cu Selene, sau că e Soarele de Noapte – felurite plămădiri mitologice, toate menite a uni cerul cu pământul, lumina cu întunericul, extreme cărora prin Hyperion, li se dăduse şansa să se contopească, oferind acestei existenţe, miezul întregii firi. Străinul pe care-l iubeam, avea întunericul păstrat printre pleoape, eleganţa soarelui, paloarea lunii, trăinicia pământului, inefabila taină a văzduhului... Dar mai avea şi cutremurătoarea povară a purtătorului de lumină... Mă întrebam nedumerită, cine sunt eu, simplă femeie venită de nicăieri, aleasă şi înconjurată de entităţi nebănuite, aşezate până mai ieri, în poveşti. Ce din mine le activase, deschizându-le porţile realităţii, poftindu-le în mintea şi în viaţa mea? Banii, plecarea, mahalaua, personajele triste, apariţiile fantomatice, piatra, luxul, iubirea, elemente prăvălite peste liniştea pe care o visam, aruncate de o mână nevăzută, ca pe nişte zaruri cu miză incertă.

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Singur...

Mergeam pe stradă şi mă întrebam cine sunt eu. Un ochi! Asta sunt. Nici măcar doi! Dar oare aş mai avea nevoie de încă unul pentru a vedea tot ce mă înconjoară? Oricât de tristă pare în aparenţă viaţa, eu sunt un optimist şi o iubesc. Îmi place. Ce? Nu ştiu, dar tot aştept de la fiecare zi, răspunsul la această întrebare. Simt că stau într-o antecameră şi aştept. Nu mi-a venit rândul de a intra în audienţă la oracol, dar uşa lui se tot deschide şi-n ochiul meu pătrund scurte imagini ale lumii. Puzzle misterios pe care încerc să-l descifrez, adunând răzleţe piese colorate. Dar este atât de mare...
Merg prin soarele nemilos al zilelor de vară. Calc cu picioarele pe asfaltul moale, iar mintea-mi pleacă uşor spre deşert. Dune, unduitoare dune, miros de nisip fierbinte, cer. Urlet de cămile, saharaui arşi de soare, aspri şi înăspriţi de furtunile năpraznice ale deşertului. Pribegi.
Mă gândesc cum facem chiar acum, împreună, în acelaşi sens poate, cu aceeaşi cadenţă, paşi. Ei în deşert, eu pe această stradă, un englez prin Londra, un spaniol la Madrid, un danez, un rus, un tailandez, un japonez, dar şi un nepalez... Puncte vii, deplasându-se în acelaşi sens, în acelaşi timp, ca nişte insecte ale aceleiaşi colonii, rotite precum limbile orologiilor pe cercul pământului. Păşim fără a lăsa urme adânci, urmaţi de alţii, urmându-i pe cei dinaintea noastră. Mă întreb cum arătăm de undeva de sus, din înaltul cerului, mogâldeţe în mişcare, unele într-un sens, altele în altul, haos de paşi, ţesătură fără sens pentru minţile noastre. Un ghem care îmbracă ghemul pământului, acoperindu-i goliciunea cu paşi omeneşti, şovăitori, neputincioşi...

Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Refugiu

Turla unei biserici se ridica peste case, chemându-mă parcă. Am intrat în liniştea tainică, răcoroasă şi primitoare, la ceas de amiază. Biserica era goală. Lumânările aprinse făceau să strălucească argintul icoanelor, iar mirosul tămâiei îmi dădea fiori.
Totdeauna m-am simţit vinovată sub privirile cercetătoare ale sfinţilor, ca o purtătoare de păcate grele, incapabilă de a urma calea cea dreaptă. Dar niciodată nu m-am simţit neaşteptată, neprimită, neînţeleasă. Poate chiar sentimentul că ei pătrund tainele mele, dojenindu-mă cu dragoste, îmbrăţişându-mi şi alungându-mi temerile, mă făcea să mă încred în bunătatea şi de ce să nu recunosc, discreţia lor desăvârşită. Le puteam spune în gând necazurile mele, eşecurile, căutările, iar ei mă ascultau, liniştindu-mă. Ştiam şi eu, ştiau şi ei ce trebuia să fac, dar mă iertau întotdeauna pentru promisiunile neţinute, strecurându-se în sufletul meu cu blândeţea gândului că e bine chiar şi să-mi doresc drumul cel drept. Erau martori răbdători ai unei istorii întregi de promisiuni, făcute de fiecare generaţie în parte, depozitarii suferinţelor tuturor celor care le treceau pragul, purificatori de inimi întinate, mângâietorii lacrimilor noastre. Aici, veneam copleşită de temeri, de aici, plecam eliberată de ele. Intram uşor încovoiată, ieşeam dreaptă ca o stăpână absolută a destinului meu, ştiind, dar uitând din păcate repede, că nu sunt niciodată singură, părăsită sau chiar atât de păcătoasă, încât să mă tem. Simţeam că aici voi găsi mereu ajutorul sufletului meu, oferit cu nesecată dragoste, de Dumnezeu. Mă ştiam apărată, ca un copil ascuns în spatele părintelui său, singurul care are curajul de a ieşi în calea răului pentru a-l supune. Ce stranie senzaţie putea transfera liniştea acestui loc, peste haosul dureros din om! Am aprins lumânări, văitându-mă în gând, pârând în faţa Judecătorului Suprem, răul care mă chinuia. Dădeam vina cu generozitate pe tot ce mă înconjura, ştiind foarte bine că în mare parte, eu sunt cea vinovată. Eram laşă şi-mi era ruşine, dar ceva mă tot justifica să pârăsc, făcând pe victima nefericită. Poate simţeam atâta iubire în jurul meu, încât îmi putea permite să mă comport ca un copil răsfăţat.

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor