Recunosc!

Sunt Rac! Fac un pas înainte, doi înapoi... Mă fascinează trecutul, vechiul încărcat de frumuseţe şi de valoare, arta, grija şi responsabilitatea celor care se exteriorizau prin ceva, pentru semenii lor. Dar, actualitatea mă obligă să trăiesc şi în prezent, chinuindu-mă astfel să ţin pasul cu vremurile „active” pe care le trăim. Şi aşa, şovăitor, vin şi eu din urmă, încercând să înţeleg cum trăiesc oamenii moderni. Păi... Sunt foarte ocupaţi! Ore întregi ei sunt prezenţi într-o lume virtuală, un fel de Avatar construit din hârtie creponată şi din fundiţe prăfuite, smulse din rochiile bunicii. Această lume se numeşte Facebook! Apropiaţii mi-au spus cu o superioritate care m-a cutremurat, un lucru foarte realist! Nu ai pagină Facebook, nu exişti! Scurt. În concluzie, cuminte, mi-am făcut, fiindcă şi eu vreau să exist. Astfel am intrat atât în rândul oamenilor, cât şi în lumea lor modernă. Cu disciplină şi seriozitate, o dată pe zi, intru pe pagina de facebook. Însă... Recunosc! Mă simt ca un provincial pierdut pe străzile aglomerate ale unui oraş necunoscut. De ce? Simplu. M-am trezit cu o mulţime de „prieteni” bizari. Mulţi au nume ciudate, îmi afişează fotografii în care se strâmbă la mine ori vorbesc între ei, cam aşa: „tu mă placi? că io te plac!” sau „Is pissed! But the Sun is high in the sky, and I won't let anything ruin this day! At least, i'll try...”, „O.o ...must...”, „oare Tedy se rade la subraţ?”. Eu nu înţeleg nimic! Tot felul de cimilituri care nu fac altceva, decât să-mi încurce mintea în zadar. Ce vor aceşti oameni? De ce fac asta? Nu ştiu! Dar mă ţin tare, socializând şi eu ca să exist... Nici în ruptul capului nu pot pricepe la ce este bună o astfel de pagină, pentru ce îşi pierd oamenii timpul cu aşa ceva, de unde vine nevoia aproape zilnică de a „scrie” semenilor tăi, pe cine interesează dacă Tedy se rade sau nu la subraţ... Sau cum să răspund şi eu politicos la „O.o... must...”? O fi oare „It Must Have Been Love” a lui Roxette sau „This Must Be It” a lui Royksopp and Fever Ray ori pur şi simplu „O, o, trebuie...”. Foarte complicat! Poate că ar trebui să mă consolez cu un adevăr indiscutabil – mama este ardeleancă, deci, jumătate din mine „ procesează” mai domol...