Tăcerea m-a cuprins ca o plasă de păianjen, lipicioasă, puternică, necruţătoare. Tot ce se întâmplă în jurul nostru, zi de zi, mă lasă fără grai. Privesc, căutând răspunsuri moarte, inspir uimire şi expir tristeţe. Se poate spune că respir? În jurul meu vieţuiesc oameni, la fel de năuciţi ca mine, plutind într-un ocean lipsit de ape, dar amestecat de curenţi haotici care par a ne duce, nicăieri. Japonia ne lasă fără gânduri, Libia miroase a sânge, birurile ne sufocă, criza alimentară priveşte spre oameni, vremea e capricioasă, Luna vine mai aproape... Şi toate într-un ritm alert, ameţindu-ne. Ce se întâmplă, Doamne? Şi de ce? În sufletele noastre stă speriat visul, stau speranţe şi iubiri, nevoia de linişte şi de armonie, ba chiar viitorul, Doamne! E o încercare grea, o anticameră a necredinţei, un test rapid pus ca o grilă peste puterile noastre de oameni. Dar, oricât de confuze ne sunt clipele, pulsează încă în inimile noastre, un crez şi un dor, împletite pe speranţe. Un semn profund şi fără dezlegare încă, ne îndeamnă înainte, spre lumea pe care ne-o dorim, spre lumea pentru care suntem făcuţi, acolo unde este ordine, linişte şi bună înţelegere. Toate vor trece... Dar cine vom fi oare, după aceste rătăciri nebune? Fie-ţi milă şi opreşte-le Doamne! Ostenim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu