Amintiri

Nu-mi venea să cred că-n această noapte de iarnă, întâlneam în carne şi oase, un om care-mi cunoscuse viitorul personaj pe care trebuia să-l plămădesc. Era un miracol adus de primii fulgi de nea, o clipire a lui Dumnezeu, spre sufletul meu.
– Le-aţi cunoscut bine?
Bătrânul tăcu. Privea spre fereastră, plecând într-o lume numai a lui, întorcându-se după ceva vreme, cu o tristeţe dureroasă în priviri.
– Dacă le-am cunoscut? Da. Pe una dintre ele am şi iubit-o, cum numai atunci se putea iubi...
– Nu înţeleg.
– Dragul meu, trecutul unui om, trecutul unei epoci este ceva care niciodată nu va putea fi redat cu adevărat prin cuvinte simple. Dacă îţi povestesc de seratele din casa Lahovary, unde Ana Kreţulescu, nevasta lui Nicolae, organiza tot felul de întâlniri, vei putea oare simţi mirosul de iasomie care te întâmpina în antreu? Vei putea auzi pianul care ne răsfăţa cu sonate şi concerte? Vei vedea rochiile elegante schimbându-şi nuanţele în pas de dans? Sau privirile scurte, prin care se transmiteau cele mai tainice mesaje?
– Nu.
– Acum înţelegi?
– Da şi nu. Totuşi, ce înseamnă a iubi cum numai atunci se putea?
Bătrânul se aplecă uşor înainte, apoi se îndreptă demn. Inspiră adânc, privindu-mă direct în ochi. Părea un om care s-a decis să mă tragă înăuntrul fiinţei lui, ca pe un martor sau ca pe un aliat, întorcându-se pe un tărîm părăsit, plin de buruienile lăsate să crească cu bună ştiinţă.
– Ieşi din timpul tău, din oraşul tău, din această iarnă şi vino cu mine, undeva, pe malul unduitor al Trotuşului. Suntem în casa lui Rudolf Sturdza... E vară şi miroase a soare şi a flori. E tare cald, iar lumina prânzului de iulie îţi orbeşte privirea. Trăsura se opreşte în faţa treptelor de piatră. Sultana, femeia care îngrijeşte casa, stă în faţa uşii, ţinându-şi mâna streaşină la ochi. Vasile, grăjdarul blond cu ochi albaştri, vine alergând, ridicând norişori de praf în jurul fiecărui pas pe care-l face. Prinde caii de căpăstru, îi bate prieteneşte peste pântece. Ne salută, ridicându-şi şapca de pe cap şi cu un zâmbet larg, ne urează bun venit. Sultana strigă la el să ne aducă bagajele. Apoi, înclinându-se veselă, ne pofteşte în casă. Umbra pare întuneric, iar răcoarea miroase a lemn încins şi levănţică. Rudolf, de fapt, Radu Sturdza, înalt, subţire, cu barbă căruntă tunsă scurt, îmbrăcat elegant, într-un costum de vară crem, vine spre noi, întinzându-ne mâna. Are o privire pătrunzătoare, serioasă. Luăm loc. Sultana intră cu o tavă în mână, zâmbind. În pahare ne toarnă o băutură rece din soc, în care se prăvălesc stropind, bucăţi de lămâie. Poţi vedea toate astea?
– Da.
– Le simţi?
– Aproape.
– Ei, atunci poţi înţelege cum se năştea o iubire, atunci şi acolo... E târziu. Trebuie să plec, spuse domnul Andronic, ridicându-se. Vorbim altădată de o nouă locuinţă. Acum ninge...
Nu l-am putut reţine. A plecat, lăsându-mă jumătate ars de soarele fierbinte de pe malul Trotuşului, jumătate îngheţat de frigul din mansardă. În sufletul meu era vara trecutului şi iarna prezentului, anotimpuri extreme, între care se plimbau contururile misterioase ale celor două femei căutate de mine. Fatma şi Zulnia, fiinţele pline de viaţă cândva, râdeau, ţinându-se de mână...




Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
Foto - Rudolf(Radu)Sturdza